4.2: vulnerable and wild

O să fim aşa vreodată, noi doi

Vom lăsa oraşul să ne sărute

Cu luminile şi indiferenţa sa…?

Oricât încerc să fiu în prezent, să mă concentrez doar pe ziua de azi, fără gânduri la ziua de peste două luni, simt un freamăt. Unul…sentimental. De obicei pun la articolele astea nişte dulciuri, o prăjitură, o plăcintuţă, ceva care arate plăcut vizual. Doar vorbesc despre dragoste, dragostea e dulce, dragostea trece peste graniţe, dragostea ne distruge, dragostea ne mântuie. Dragostea e secunda aceea în care simţi că a aprins cineva un chibrit în suflet, în care te simţi cald pe dinăuntru, plin, întreg.

Mi se pare că nu se scrie suficient de realist despre ce se întâmplă după ce se stinge chibritul. Da, îl iubeşti pe celălalt, îl preţuieşti, te gândeşti la el cu drag, însă oare sunt singura persoană care simte dorinţa de a mă ascunde? De a fugi? De a nu mă mai arăta în faţa lui fricoasă, vulnerabilă?

Poate fi declanşat de un banal sărut pe frunte necerut. De o îmbrăţişare. De momentul acela când piele pe piele te simţi înconjurată de linişte, de lumină, de miracolul de a fi în doi, atât de aproape unul de altul. De momentul în care trece de security în aeroport şi te întorci repede cu spatele să nu îţi vadă lacrimile care ţâşnesc spontan pe obraji. De momentul în care în mijlocul unei dispute, rosteşti cu voce tare cea mai mare frică, apoi te înfricoşezi să o auzi, verbalizată, mai ceva decât dacă s-ar întrupa lângă tine.

A văzut frica! Please do not kill me now.

În momentele alea vreau să mă ascund. Să nu permit celuilalt să mă vadă vulnerabilă-. Devin rece, tăioasă, acidă. Mă uit la el, nelămurit, înmărmurit, căutându-mă. E suficient de priceput să ştie că e doar o faţadă. Dar o simt, faţada asta, uneori atât de real încât mi se pare că devin o altă persoană şi vreau să îl conving şi pe el că nu merit să fiu preţuită, ţinută pe aşa un piedestal.

Apropo de ziua de peste două luni, mă apropii încet încet de final. Finalul distanţei, aeroporturilor, lacrimilor, serilor solitare, video calls, a clipelor frumoase ce trec mult prea repede. Mă gândeam nu de mult că aş putea scrie o carte doar încercând să adun frânturi de conversaţii de pe nşpe platforme diferite, în n formate, cu n semnificaţii. Cu cât se aproprie MOMENTUL ZERO (că e iulie, septembrie sau naiba ştie când), cu atât anxietatea devine accentuată şi ea. Şi dubiile. Şi frica.

Oare cum o fi să trăim împreună? Oare o să ne înţelegem? Oare o să ne căsătorim la un moment dat? Oare o să mă placă? Oare o să fie cute şi când nu o stau la el doar o săptămână? Oare o să uite să mă preţuiască şi o să ajungem şi noi cuplul ăla tip? Oare o să ajungem să stăm amândoi în acelaşi loc, în fiecare zi, fără bagajul care să mă îmi reamintească de pe podea că zilele sunt numărate?

În mod bizar, e ca şi cum trăieşti din nou prima întâlnire şi îţi pui întrebările alea legate de cum o să te perceapă celălalt. Ca şi cum eşti un ogru dezgustător şi acum o să te vadă partenerul. Evident că nu e adevărat. Totuşi, există un punct pe care îl au toate aceste întrebări în comun: faptul că la distanţă câştigi ceva în defavoarea a altceva. Toate aceste defavoruri însă aşteaptă să devină favoruri, apoi când nu le vine rândul, pentru că e imposibil la distanţă să le ai pe toate, devin frustrări, apoi devin frici. Apoi oricât de frumos sună momentul zero în care unul din voi îşi adună lucrurile şi se duce la celălalt, automat apare şi gaşca de bătăuşi, care-şi cer taxa de protecţie.

De fapt, sunt doar nişte lucruri care ştii în adâncul sufletului că vor fi ok. Doar vă iubiţi. În secret te rogi să înţeleagă şi el ce se întâmplă de fiecare dată când te retragi în tine. Şi că o să continue să îţi cânte melc melc codobelc să ieşi de acolo.

După patru ani şi un pic, am avut ocazia să merg cu el pe exact aceeiaşi alee pe unde ne-am dus la prima întâlnire. Am trecut şi prin faţa localului unde am povestit atâtea ore la ceai că am exasperat chelneriţa. Am mers la operă. Mă simteam parte din the power couple, aranjată de braţul celui mai chipeş tip de braţul căruia puteam să fiu. Mi-am adus aminte de câte ori am fost în aproape acelaşi loc, singură, dorindu-mi să fie acolo, să pot să îi arăt minunea, să vadă cum plâng la fiecare uvertură ca şi cum e prima oară când aud o orchestră. Am decis să nu mă mai gândesc la asta.

După, am trăit visul meu de muuult timp. Am ieşit, ţinându-ne de mână şi am plecat în căutarea unui loc de unde să ne luăm ceva bun. Am ajuns, la o distanţă considerabilă, taman la un McDonalds, unde mi-a luat McFlurry (în februarie) şi un ditamai cappuccino. Nici n-a vrut să audă să plătesc, căci cumpărasem biletele. Hi hi, am avut aproape o lună timp să deschid pdf-ul şi să mă entuziasmez. Apoi ne-am întorc în micul cuib al serii unde am povestit şi-am râs până la orele mici ale dimineţii, ca şi cum toată plimbarea nu ne-a ajuns.

Simţeam că zilele intră în sac şi că mai am puţin timp în care să mai pot să îi ating faţa, să îi sărut buzele, să îi spun cea mai năstruşnică idee care îmi putea trece prin minte. Am atâta amintiri, răspândite în multe cuiburi care nu-s ale noastre, pe date prea scurte, cu zile prea puţine şi ore fugitive. Fragmente care au sens doar în mintea mea, doar în mintea lui, doar în logica acestui raport.

Vreau mai multe momente în care să mă laud cu noi şi mai puţine momente în care să îmi fie frică. Se spune că cei mai grei sunt ultimii metri. Curând se vor împlini toate visurile pe care ni le şopteam în ultimele seri dinaintea plecărilor, în care ne doream să oprim timpul, să mai stăm o clipă, mereu încă o clipă îmbrăţişaţi. Poate greutatea tuturor acelor sentimente mă doboară uneori, alteori o fi doar dorinţa perfect umană de a fi lângă cine iubeşti. Unii spun că iubirea te face orb, pe mine mă sperie. Îmi doresc doar să iubesc şi să mă ascund, iar el mereu să mă găsescă.

Life will break you. Nobody can protect you from that, and living alone won’t either, for solitude will also break you with its yearning. You have to love. You have to feel. It’s the reason you are here on earth. You are here to risk your heart. You are here to be swallowed up. And when it happens that you are broken, or betrayed, or left or hurt, or death brushes near, let yourself sit by an apple tree and listen to the apples falling all around you in heaps, wasting their sweetness. Tell yourself you tasted as many as you could.
Louise Erdrich, The Painted Drum

@tumblr

Oare cum poţi fi mulţumit?

Am un gând ce îmi mişună prin minte de la prânz.

Am avut o zi bună azi. Spre deosebire de începutul anului universitar, am prins şmecheria unei noi metode de interpretare şi m-am văzut umplută cu elan. Nu super elan, doar pui de elan, unul timid şi speriat ca un mânz ce învaţă să meargă pe picioroanele lui subţiri.

De la începutul lui 2017, am gravitat în multe direcţii, aparent fără orbită, dar acum mi-am găsit un soare mic în jurul căruia să gravitez. Am ajuns, după oscilaţii personale şi interpretative să îmi găsesc o fărâmă de mulţumire de sine. E atât de mică în momentul ăsta, e cât o particulă de praf. Şi tot ce mi-a trebuit a fost un pic de feedback, doar un pic, ca să vin pe jos Citește mai mult »

PERSONAL | Corpul, ciocolata, frica

De când am scris postul ăsta, pot zice că m-am descurcat temerar la a nu mai da cu biciul pe mine de fiecare dată când corpul şi dimensiunea lui apăreau în aceeiaşi propoziţie. Uneori mai exersez tehnica de-a mă privi în oglindă şi de a căuta punctele forte, am profitat de independenţa clujeană ca să îmi gătesc mai mult legume decât carne şi chestii fripte şi practic am încercat să duc o viaţă mai ordonată.

Am constatat că lucrurile o vreme au luat-o mai spre bine. Mă simţeam mai uşoară, mai zveltă, mai fericită. Fibrele făceau jobul fibrelor în organism.

Până când m-a lovit stresul. Şi atunci am descoperit două lucruri esenţiale la mine:

  1. există o legătură între stres, mâncare şi somn. Când sunt stresată, am tendinţa să amân chestiile care mă stresează (în esenţă discursurile pentru interpretare), ceea ce înseamnă că stau până târziu, ceea ce înseamnă că dorm mai puţin, ceea ce înseamnă că merg la facultate cu creierul pe jumătate adormit, urmând ca performanţa mea să nu fie top, ceea ce duce la mai mult stres.
  2. Când nu dorm şi/sau sunt stresată, am tendinţa să mănânc mai mult sau mai bine zis, să ronţăi mai mult. Îmi dau peste cap mesele, nu mă simt mai fericită.

Stresul a ajuns atât de mare la un moment dat încât credeam că o să vină să mă ia dracu. Serios, aşteptam ca din zi în zi să mor. De ce să nu mor, când nu-s în stare să fac consecutive super, deşi am făcut un an de ele, şi în simultană sunt prea variabilă pentru placul profilor? Cum să mai fac exerciţii acasă cu încă patru colege în stup, plus pofta mea de viaţă care şi aşa era la cota de avarie? Cum să mai continui, dacă e posibil să îmi pic examenul final din cauzaCitește mai mult »

Raw, needitat, târziu în noapte #ungând

Oricine zice că atunci când o să fii cu cineva, o să îl ai cu totul, e un mincinos sfruntat. Nu poţi avea pe nimeni cu totul şi odată cu trecerea anilor împreună, îţi dau seama că procentul tău devine tot mai mic în scara lucrurilor. Nu ai niciodată un om pe deplin, omul ăla o să fie întotdeauna împărţit între familie, proprii demoni, profesie. Mai târziu vine greutatea responsabilităţilor şi căsătoria. Nu mică ţi-e mirarea după o vreme să vezi că micile mini-yous pe care le-ai împins prin vagin or să îţi fure şi ele un procent semnificativ.i.

Apoi, sentimentul acela pe care îl ai la primele întâlniri o să fie o chestiune a trecutului. Nu mai aveţi timp de sex, aveţi câine. Nu mai aveţi timp deCitește mai mult »

Myriam is dead

A trecut ceva vreme de când am plecat împreună în această aventură.

Aproape nouă ani.

Eram adolescentă, în clasa a noua, la o oră de informatică când mi-a trăznit prin minte ideea că aș putea să îmi fac un blog. Aș putea fi oricine, scrie despre orice, aș putea să creativă și neastâmpărată. Mintea mi-a fost creativă și neastâmpărată de când am pus mâna prima oară pe creioane și am descoperit ce mișto sunt foile albe din multele blocuri de desen pe care le masacram, uneori în câteva ore. În plus, mereu am fost fascinată de modul în care funcționează obiectele din jurul meu.

Poate blogul a fost un mod prin care am învățat cumCitește mai mult »

Testamentul lui Nobel…sau cum m-a păcălit descrierea cărții

Risultati immagini per testamentul lui Nobel

Nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu graiul românesc, dar când am ocazia prefer să citesc mai degrabă în engleză. Nu știu, engleza e mai legănată, mai puțin nevrotică, mai compactă decât româna cu exprimările ei alambicate. Daar, cum româna ar trebui să fie cea mai mare preocupare a interpretului și cum s-a nimerit să fie Black Friday când am ajuns la concluzia aceasta, iată-mă pusă în fața faptului de a-mi cumpăra niște cărți. În română. Să îl fac și pe tata fericit. Să nu mai citesc numai eu în engleza mea. Și că tot avem și bani în cont să fac asta.

Prima dată am identificat minunăția asta în librărie unde costa nici mai mult, nici mai puțin de 53 de lei.

Pentru ca să dau peste 50 de lei pe o carte, cartea trebuie fie să fie scrisă de Dan Brown, fie să fie Game of Thrones (pe care am citit-o în engleză), fie să fie o carte despre care am auzit sigur de câteva ori că e super bună. Ideea e să merite.

Am găsit-o după ceva vreme la reducere cu doar Citește mai mult »

Ce vrei să-ți aducă Moșul: o tonă de plăcere sau un sac de ipocrizie?

După mult timp în care nu am mai făcut asta, m-am uitat acum câteva zile la un film. Să umplu întunericul, să zic așa. Prima dată m-am uitat la trailers pe youtube, căutând inspirație și bam apare și filmul Bridget Jones Baby. Comedie romantică, ușurică, fix ce îmi trebuia în seara aia. Înainte să găsesc un site decent (mă uitam de pe telefon), m-am mai uitat o dată la trailer, m-am îndrăgostit de o piesă. Gata, încep scroll scroll scroll, cineva trebuie să știe cum îi zice. Nu era chip de Shazam sau altceva, cum aveam un singur dispozitiv la îndemână și soră-mea dormea buștean lângă mine.

Și cum scroll scroll eu pe-acolo, observ un tipar în comentarii, fără să vreau în mod special. 7 din 10 comentarii pe care le vedeam erau despre cum personajul principal, Bridget, e o curvă.

Să vă arăt viziunea macro asupra a ceea ce vorbesc.

Duduia asta, ce tocmai a îndeplinit 43 de ani, e singură. S-a despărțit prin alte filme de iubirea vieții ei, Mr Darcy, a trecut prin complicații amoroase, etc. Atâta știu din trailerele filmului 1 și 2. Ca să sărbătorească aniversarea altfel, se duce cu o colegă de job la un festival de muzică. Că a trecut ceva vreme de când a avut parte de niște acțiune, pe TOATE planurile. Un tip drăguț o salvează din noroi, dar nu intră prea mult în vorbă cu el. Cele două beau mult și dansează mult, cum e practica la britanici, care nu se rușinează cu băutura. La un moment dat, prietena ei flirtează cu Ed Sheeran (cu toatele știm cum e !) și Bridget ajunge să încurce cortul în care stătea cu prietena ei, cu cortul tipului care a pescuit-o din noroi. Fac sex. Fuge dimineața înainte să se trezească și tipul. Coincidența face să dea peste Darcy fix la sfârșitul escapadei la un botez și la petrecere și-o pune și cu el. Bine, și eu mi-aș pune-o pe piesa asta, sincer. Și nu mică a fost surpriza după ceva vreme să descopere că e gravidă. De ce ? Folosise prezervative expirate, dacă nu ați înțeles deja de cât de puțină acțiune avea parte până în acel moment. Cine e tăticul? Păi…Citește mai mult »