Si s-au mai dus patru ani…

Exista un lucru caracteristic sfarsiturilor, acela ca toate sunt grele, mai mult sau mai putin. Ne atasam de alti oameni, de amintiri, de stari, de obiecte si de locuri si intotdeauna ruptura este dificila, prin simplul fapt ca, de multe ori fara sa-ti dai seama, in momentul in care te atasezi de-un lucru pui o bucata din sufletul tau in lucrul respectiv.

Asa s-a intamplat cu liceul meu. De pe la vreo sase, poate opt ani , o cunostinta mi-a plantat in cap intregul concept al colegiului. N-o sa uit niciodata vorbele persoanei care mi-a insuflat dorinta asta, ea a spus : „Daca inveti bine si esti desteapta, poate o sa ajungi sa inveti la HCC .” Pe atunci era cel mai bun liceu si liceul in care se intra cel mai greu, iar eu eram indragostita de engleza, pe care cautam sa o invat de pe unde apucam(gen filme), invatam bine si cumva de atunci incolo totul a facut sens. Iar pe-a opta cu examenele date si luate m-am dus cu dosarul sub brat sa ma inscriu la HCC. Daca ziua portilor deschise fusese oaaau,oaaau, cand m-am dus la inscris cu mama, ma simteam ca Alice in tara Minunilor. Intotdeauna a fost ceva legat de cladirea aia si scoala pe care o reprezinta, scanteia aia de prestigiu care sa te impinga sa te mentii la un anumit nivel,  sa te faca sa simti ca esti a part of something bigger si faptul ca esti acolo poate sa-ti schimbe total traiectoria de pana acum. Poate nu toti au simtit-o la fel ca mine, si sunt eu sentimentala.Directorul spunea in discursul sau ca liceul asta te cheama si pot spune ca pe mine m-a chemat la apel patru ani de zile si acum mi-a dat drumul sa plec si sa imi gasesc propriul sens al vietii. Iar cand urcam treptele pe care le-am urcat pe-a noua sa ma duc sa ma inscriu (trepte folosite doar de profesori,fiind masive,de piatra si vechi) nu m-am putut abtine sa nu-mi iau la revedere de la cladire pentru ca ea m-a chemat si in momentul ala mi-a dat drumul sa plec, la fel cum fac pasarile cand isi dreseaza puii pentru tarile calde. Ciudata simetrie pot sa aiba unele momente,nu?  Am lacrimat asa un pic, pentru ca sunt mai emotionala din fire in momentele astea de maxima intensitate si pentru ca mi-am dat seama ca la toamna n-o sa ma intorc si momentele care-au fost or sa ramana intr-un sertaras al mintii mele. Am lacrimat la despartirile de unii profesori, la discursul doamnei diriginte dinainte de festivitate  am lacrimat atunci pe scari  si mi-a venit sa plang si la festivitate. Mi se pare aiurea sa treci impasibil prin asa ceva, sa nu te miste nimic din acele momente, dar poate altii nu sunt la fel. Ma atasez de cladiri, m-am atasat de oameni si o sa-mi fie dor de ei. O sa-mi fie dor de zumzet, o sa-mi fie dor de colegele din fata, de colegele de banca, de atmosfera de la tezele de latina, de profu de geogra si stilul lui stufos de-a preda, de cocoloasele aruncate de colegul din spate, de proful cu care am facut doi ani romana, pentru ca m-a invatat ca daca te impingi permanent dincolo de limite, nimic nu e imposibil si scriu mult mai repede de mana datorita lui. De speech-urile de la engleza, cand daca ma lasai ziceam ce aveam de zis in mai putin de-un minut, desi era un speech de trei, doar pentru ca aveam emotii. De orele de franceza. De o gramada de chestii.

Si acum urmeaza vacanta, dar numai vacanta nu-i luna asta. Sunt recunoscatoare pentru faptul ca o sa dau bac-ul in scoala anul asta, gen am parasit cladirea, daar ma intorc curand in vizita. Sa nu uit de banchet…ii promisesem Cristinei poze cu rochita si ma tin de promisiune. A fost o distractie faina, oameni faini, dichisiti, si n-am vazut pe nimeni care s-arate epic fail, ceea ce dovedeste ca scoala formeaza elite, nu doar academic ci si vestimentar. Cred c-as mai scrie o gramada despre asta, dar ma opresc aici. Uneori e bine sa lasi lucruri nespuse pentru efect…

Za girl in za dress and za heels with za rose in za hair!

Mai sus este o poza cu aproape toate gagicile.Tin sa mentionez ca nu am facut o poza toti, ci doar pe grupulete.

Probabil de acum incolo,in ciuda nostalgiei liceului, o sa inchei categoria memoirs of a twelve grader  de indata ce termin cu bacul. Nu pot zice ca o sa o inchei acum si sa nu ma tin de cuvant pentru ca e posibil ca pe parcursul lunii care a inceput de curand sa mai am chestii carora sa le bag, inevitabil, de vina.

Anunțuri

5 gânduri despre “Si s-au mai dus patru ani…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s