Jungla urbană pe plajă

Îmi încep seria de articole despre mare prin a scrie despre ceea ce-am mai observat pe parcursul escapadei mele pe litoralul românesc. Evident, pe plajă, unde toată lumea se adună şi de unde toată lumea se adună când bate ceasul şi se termină sfântul concediu.

În primul rând ar trebui să spun că am un program strict de plajă, în conformitate cu recomandările dermatologilor şi m-a surprins să nu îmi dau seama de programul celorlalţi oameni din jurul meu. Ziua începe la 7:45, urmând să-mi încep drumul la plajă pe la nouă aşa, pe jos. De câtiva ani am descoperit cât de plăcut poate fi şi nu m-aş urca într-o maşină cu una cu două, şi dacă aş avea. Altfel iei ritmul staţiunii, simţi vibe-ul ei , oamenii care mişună peste tot, la picior . Nu că ar fi important asta, am fost confuză, cum ziceam, cu privire la programul celorlalţi oameni care tot concediul păreau să vină cu căţel şi cu purcel la plajă după 10-11, când eu mai aveam un pic şi plecam, de teama razelor ultraviole(n)te. Când mă duceam la masă la două şi ceva, trei, după ce mergeam acasă în prealabil , îi vedeam de la terasa de unde mâncam,  cum se întorceau tot cu căţel şi tot cu purcel înapoi la hoteluri sau gazde. Râuri râuri. La două după amiaza. Nu că în sesiunea de după amiază ar fi fost mai brează treaba. Când mergeam eu, pe la cinci aşa, nu venea nimeni, sau puţini. La şapte, şapte jumătate, mai vedeai pe câte unii cum veneau la plajă. WHAT THE FUCK?! Şi soarele era aproape apus.

Un alt lucru pe care nu-l înţeleg de mai demult e mania unor oameni să-şi aducă copilul mic mic mic cu ei la mare, pe nebunia aia de căldură. Că tot veneau la 11 la plajă, când era soarele mai aprig, tare de te lua cu ameţeli pe cearceaf şi pârlea mai cu spor , îi mai vedeai şi târâind la cărucioare prin nisip cu copii nu mai mari de-o sticlă de Pepsi de 2 litri jumătate. Şi ăla era mare. Mai aveau câte unele tupeul să zică că  doar e acoperit, după ce-i turna bietului copil peste deschizătură o perdea, firavă ea aşa, căci deh, nu-l vede razele ultraviolete. Nooo…..Şi nu îi este aşa cald…Nooo. O dată au început, în dreapta mea urla un copil din cărucior cât putea de tare, de pe pătură altul urla după mămică-sa din larg că  „mi-e foame, fă, mămico!” şi altul, că şi-a pierdut-o pe fă mămico, îşi înălţa, alto, nemulţumirea. Mi se rupe sufletul de mogâldeţele alea mici care stau în cărut şi-n radiaţii datorită unor părinţi care nu se pot abţine să stea un an doi cu ei acasă, până se fac mai  mari. Pe mine prima dată m-au dus la mare la trei ani şi pentru aia n-or murit că or stat trei ani acasă. Dar ce mă, fiţă, cum să stea proaspăta mămică neînroşită pe fund şi să o vadă aşa vecina de la doi?! Tz tz tz….

Anul ăsta am fost mai atrasă ca de obicei, fascinată de-a dreptul de ghiveciul de oameni din toate părţile, care se cantonau în jurul meu. În mare majoritate erau unguri, moldoveni şi bucureşteni şi le savuram accentele de după almanahul de  integrame de fiecare dată când unul sau altul se mai nimereau pe lângă mine. Am nimerit şi printre ruşi la un moment dat şi îmi place sunetul limbii lor, are ceva deosebit. Despre unguri, cred că se ştie că aveam o problemă cu ei şi cu graiul lor. Mi se păreau nişte oameni cu supărare şi faptul că vorbesc maghiară între români o impertinenţă. Gen la Marea Neagra româneasca trebuie să o vorbească că nu e la mama la el la Balaton, teee! Dar având în vedere că urmează să mă mut în Cluj, una din inimile ungurimii transilvănene, să zicem că am început să-i privesc cu o oarecare toleranţă. Mare lucru să fii bilingv din fragedă pruncie când sunt oameni care nici româna n-o ştiu bine, darămite mai multe limbi. Deci la „ghere ide”, în loc să-mi bag capul în prosop şi să-mi blestem zilele că am nimerit iar între unguri, eram toată urechi. Deşi nu înteleg mare lucru. Nu contează, se învaaaţă.

Moldovenii cu dialectele lor mă amuză teribil. Vorba şea, fară vino bre colea, ce stai brie acolo, Dimitra, nu l-ai văzut pe Iluţî? n-ar fi la fel plaja. Şi cu dedicaţie pentru şei de la Suşava, mămicuţa v-ar mânca cu acşentul vost cu tăt.

Cu sudul României  m-am amuzat  de asemenea . Am cunoscut la gazdă o femeie din zona Ploieştiului, aprigă, da aprigă, nu aşa. Genul ăla de femeie care dacă o calci pe coadă, ai pus-o ! Şi  care spune lucrurilor pe nume şi fără perdea. Oamenii ăştia îmi plac mie, nu tot fiţoşi cu morcovi în fund care se prefac şi se codesc, nu măi, spune pe bune! Oltencele/ Bucureştencele (încă sunt în dubii) sunt inconfundabile. Au glas strident, vorbe ce relevă o impecabilă corectitudine gramaticală şi fonetică (sau o afectată încercare) şi pe plajă le recunoşti dacă le prinzi ambalându-se de zor, cum frecvent se manifestă. La o bucureşteancă, copilul e un cadet care trebuie să respecte ordinele întocmai, chiar dacă uneori sunt contradictorii. Copii la ele sunt rareori cuminţi şi de la atâta manevrat de colo colo ( de ce nu stai sub umbrelă, bre, vrei să faci insolaţie?!(cinci minute mai târziu) de ce nu te joci cu ceilalţi copii în gramada de nisip de-acolo? pentru asta te-am adus, să-mi strici concediul cu mofturile tale?!) . Într-una din zile un prieten de-al meu pe care mi l-am făcut pe tren, a încercat să se joace cu un pechinez al familiei de lânga noi (nu s-a putut abţine să nu-l flocoşească) şi câinele era cam ostil. La un moment dat, n-a mai lătrat pe noi , că în ciuda opunerii, l-a smotocit până la urmă, dar cea mai amuzantă chestie a fost oripilarea tipei care, în timp ce câinele stătea pe cearceaf şi lătra la mare, după ce ea  se spârdăise pe copil şi era nemulţumită deja de două-trei chestii, s-a lansat într-un de ce latri, buăi, ce de latri?, ca şi cum era o crimă că acel patruped lătra. Nici animalele nu scapă de-o bucureşteanca aprinsă, asta-i clar.

În rest, am observat că absolut fiecare bucată de hot-stuff identificată de mine (şi, Doamne, ochi bun am) era însoţită de prietenă. N-am văzut piţipoance, şi epic fail-uri…De-aia nu m-am dus în Costineşti, muhahahaha!  De asemenea, oamenii s-au invăţat să arunce la coş, dar tot mai pluteau şervetelele umede şi plasele pe plajă. Plaja  în general era curată. Apa a fost foarte limpede şi caldă, soarele nu prea fierbinte, nopţile, la fel, respirabile şi locul la fel ca şi în alţi ani. La tarabe se vând aproape aceleaşi chestii ca şi anii trecuţi şi n-am văzut nimic deosebit. Am văzut o grămadă de copilaşi blonzi, buclaţi cu ochi albaştrii ca marea. Nu l-am văzut deloc pe husband, dar am avut parte de acţiune, în ciuda acestui fapt. Detalii mai sunt, dar probabil o să le expun în posturile viitoare. Un lucru rămâne sigur neschimbat: marea rămâne la fel de frumoasă şi eu sunt la fel de îndrăgostită de ea….