Despre self-harm

Sunt momente în care aud, văd sau citesc informaţii sau articole despre fenomenul ăsta de self-harm care pare că se extinde ca o molimă printre tineretul de pretutindeni. De multe ori mă găsesc în postura de-a nu înţelege, de-a fi şocată şi outraged de comportamentul unor adolescenţi, aparent la fel ca şi mine. De ce outraged? Pentru că nu suport să văd fete de 13-14 ani împinse de anturaj să facă sex când nu au încă păr pubian. Pentru că nu suport să citesc bilete de adio, sau să văd filmuleţe lugubre , postate pe tumblr, cum că la 14 ani nu mai are rost să trăieşti, viata ta s-a terminat şi nimeni nu te iubeşte, când de fapt ştiu că la vârsta aia viaţa nu a început încă. Iarăşi, nu suport să aud de tăiatul pe mâini şi refuz să cred că e un comportament normal şi să cred că aşa ceva îţi poate aduce plăcere, că ai ajuns să te urăşti atât de mult pe tine încât să începi să te răneşti şi propriul tău rău să îţi aducă plăcere. Rău care s-a aşezat asupra ta datorită unor oameni care cred că au dreptul  (nemeritat) de viaţă şi de moarte asupra ta şi a căror cuvinte în urechile victimelor, celor care sunt prea slabi să îşi închidă toate simţurile, răsună literă de lege. Când s-a întâmplat asta? De ce nu face nimeni nimic?

Pe de altă parte, de fiecare dată când aud de vreo poveste de-asta, arhi-promovată, am senzația că într-un fel i se dă apă la moară, că se încurajează. Fete de 14 ani care să se arunce pe geam pentru că le-a lăsat iubitul? Care își tăie venele pentru că fără iubit nu mai au rost în viață, la 14 ani? Dar unde s-a dus statul în pat cu capul în pernă și dat la șoareci pe melodii triste? Cu el ce s-a întâmplat? De când adolescenții au ajuns să se rănească pe ei însăși în loc să se scufunde în starea aia întunecată, să o simtă prin toți porii pentru ca mai apoi să se elibereze, pe bune , de ea? Am ajuns la stadiul în care nu mai știm să ne bucurăm de tristețe, dacă pot zice așa, și după aia să trecem peste fără să facem din țânțar armăsar și să ducem o stare, normal pasageră, la extrem?!

Când a apărut curentul emo, am strâmbat din nas. Și acum strâmb din nas, deși rareori mai aud în jurul meu :” Las-o în pace, e emo, e o ciudată, așa e ea.” Nu am înțeles de ce li s-a permis să își facă un cult al lor bazat pe ură față de ceilalți și față de ei înșiși în primul rând. Nu înțeleg cine a lăsat pe piață muzică cu versuri gen Vreau să mă sinucid, viața mea nu mai are nici un rost, nimeni nu mă vrea, nici nu mă iubește. Muzică, care dintre toate, are un atât de puternic impact subliminal. Nu înțeleg, de ce trebuie să li se permită să fie într-un fel superiori pe principiul „we’re messed up”, „suntem neînțeleși” Guess what? Toți suntem messed up, toți suntem într-un fel neînțeleși. Inclusiv eu, inclusiv tu, cel care citești articolul ăsta, știi că ai în mintea ta un loc întunecat unde nu vrei să cobori pentru că știi că-i un loc rece și rău, plin de idei toxice. Și pentru aia nici eu, nici tu, n-o să ne îmbrăcăm în negru și n-o să ascultăm porcăria aia de muzică de tăiat venele și nici n-o să ne tăiem pe mâini. De ce? Pentru că…ce diferență ar face? S-ar face viață mai frumoasă dacă am face asta? Mă îndoiesc că orice, mai puțin măsuri propriu-zise ar face viață mai frumoasă.

Viaţa depăşeşte etichetele de urâtă, proastă, de niciodată n-o să fii suficient de bună, de slabă, de mai ştiu eu cum. Viaţa e mult mai complexă, ea continuă. Continuă dupa ce nu ştiu cine îţi spune ca eşti urâta, sau nu ştiu cine îţi trimite o anonimă care pentru o secundă te face să te îndoieşti de cine eşti ca persoană. Glumiţele alea crude. Mi-au luat ani de zile să îmi dau seama de asta. Adolescenţa mea n-a fost una uşoară. Am fost grasă până la 15 ani, am avut parte de o porţie sănătoasă de glume crude la început de liceu, culminând cu ” ai face bine să te sinucizi, că nici părinţii tăi nu te vor, dar nu au tupeul să-ţi zică , aşa că se prefac că te suportă” , chiar aici pe blog. Idei gen ” blogul ăsta nu e adevărat. Nu-ţi mai inventa viaţa şi universuri paralele.” Un an întreg de batoză, planetă, tanc…şi multe multe altele. Patru-cinci ani, gen aproape tot liceul, cu aparat dentar şi glumiţele crude care vin cu el. Faţa mea când se umplea de coşuri. Umbrele care se mai întorc şi acum, căci vorba aia, bullies aştia sunt peste tot, şi ei, şi părerile lor. Şi pentru aia, acum arăt bine , am dinţii perfecti şi ce îmi pasă mie de ce-au zis acei oameni mai demult… A durut la momentul respectiv şi mai rămâne un spin acolo de fiecare dată când îmi amintesc de perioada aia , dar până la urmă a fost scânteia necesară pentru ca să iau măsuri severe. Ce era să fac? Să mă apuc să ascult de ce ziceau, să mă otrăvesc pe mine însămi că nimeni nu mă place, nimeni nu mă doreşte, ci toţi se prefac? Să nu mai port aparat dentar şi să rămân cu dinţii strâmbi doar pentru că o hoardă de oameni are o problemă cu el? Să îmi bag degetele pe gât de fiecare dată după ce mâncam ca să le fac lor un serviciu, sperând că poate tac? Evident că NU! Pentru că nimeni nu a fost înzestrat de natură să-ţi spună ce să faci, în afară de, poate, părinţii tăi. Şi ei până într-o limită. Nimeni nu are dreptul să hotărască cine eşti tu în lumea asta, singurul care poate face asta eşti tu, că tu îţi pilotezi viata,nu the bully care n-are altceva mai bun de făcut decât să-ţi facă zile fripte, dacă îl laşi.  Şi pentru aia, vreţi să vă arăt încheieturile mele? Sunt curate ca lacrima. Şi după ani de zile de când ceea ce-am spus s-a întamplat, mi-am dat seama că într-un fel, dacă nu se întâmplau nu eram cine sunt eu acum, nu eram la fel. Cum ziceam, de ce să mă rănesc? De ce să mă rănesc când pentru fiecare problemă din viaţa mea era o soluţie sănătoasă, pe termen lung? Mai eram oare aceeiaşi persoană dacă plecam urechea la tot ce zicea X şi Y? Nici într-un caz. Şi aşa e cu toate, la toate problemele există o soluţie, şi nu una radicală, violentă, traumatizantă. De-aia am probleme să înţeleg de ce trebuie ca acum fete intrate pe drumul de unde eu am ieşit să facă nişte greşeli atât de catastrofale, când sunt rele mai mari de-atât pe lumea asta? Ce-ar fi dacă toţi ne-am tăia oareceva când am da de greu?

Nu vreau să zic că nu sunt adolescenţi care nu au cu cine vorbi, care nu au probleme care necesită medicaţie pentru afecţiuni ca depresia sau programe complexe pentru bulimie sau mai ştiu eu ce. Dar sunt prea mulţi ca să cred că toţi au nevoie de medicatie. La naiba, o cutie de medicamente nu ne rezolvă viaţa.  Nu vreau să aibă senzaţia cineva că nu ştiu ce vorbesc sau nu înteleg „durerea” lor, pentru că ştiu despre ce vorbesc. Am trecut prin episoade violente de furie pe mine însămi, deznădejde, aveam senzaţia că nimic n-o să fie mai bine. Dar a devenit mai bine, de îndată ce-am luat frâiele situaţiei, nu lama, în mâini  şi m-am hotărât să iau măsuri severe dacă vreau să fie mai bine mâine.

Era o vorbă: A smooth sea never made a skilled sailor. Nu poţi fi tot timpul fericit, echilibrul ţine prea putin, dar şi când eşti trist, să fii trist, nu să fii prost. Şi tristeţea are rostul ei, stările alea de low . E un fel de ciclu, nu poate fi tot timpul bine, dar nici tot timpul rău, ele pendulează. Dar pentru aia la rău, nu are nici un rost să-ţi pui ştreangul de gât, nu atenuează  starea cu nimic.  Câţi n-au avut momente în adolescenţă în care s-au simţit neî ndreptăţiţi, fără un loc al lor, în orice grup ar fi intrat, judecaţi pe nedrept?  Şi pentru aia, acum sunt mari, au joburi, familii, prieteni, sunt împliniţi si privind in urmă, privesc dramele ca pe nişte fleacuri. Eu cred că ele te pregătesc pentru războiul de după,căci, cum ziceam, viaţa continuă după adolescenta, dar contează foarte mult cât de stăpâni vrem să fim pe propriul nostru destin.

Şi o mostră de muzică motivaţională, nu suicidal bullshit  :

Anunțuri

4 gânduri despre “Despre self-harm

  1. Nu stiu cum s-a ajuns la toate astea, dar este groaznic sa vezi copii, tineri, care se cufunda intr-o tristete de moarte, pana la moarte. Iar parintii asista neputinciosi la distrugeea propriilor copii.

    • Ii naspa ca sunt parinti care nu stiu sa-si asculte parintii si tin isonul la bully-ii astia, adancindu-le suferinta, drama. Ca e una sa asisti neputincios si alta sa sapi adanc. Daca la scoala iti zice ca esti prost, acasa iti zice ca nu esti bun de nimic si nu ai prieteni sau persoane apropiate care sa zica contrariul, ce sa te mai astepti sa ti se para viata un camp roz cu flori?…

  2. Consider că aici este cu siguranţă o mare problemă şi din păcate chiar din ce în ce mai întâlnită în rândul adolescenţilor. Cu siguranţă acea problemă apare în primul rând din cauza mediului în care a fost crescut. Sunt părinţi care nu sunt apropiaţi de copii lor din n motive, iar de aici, cu timpul acei copii devin închişi în ei, pentru că nu au fost încurajaţi, motivaţi când ar fi trebuit şi de aici toată această neîncredere în sine şi ură pentru viaţă. Din păcate, unii nu înţeleg că a lăsa garda jos nu este deloc o rezolvare. Până la urmă, ok, nu ai avut o copilărie prea fericită, nu toţi ne alegem părinţii care să ne crească, dar chiar nu vrei să lupţi pentru a avea o viaţă mai frumoasă?!…

    • Sunt de acord cu ce zici tu. Am auzit si de copii care au parinti painea lui Dumnezeu si ii dispretuiesc, datorita anturajului care ii inversuneaza impotriva lor. Si dupa aceea zic ca da ca nimeni nu-i iubeste si cand anturajul le da flit, un doi fac tampenii. Sa ti se zica in fiecare zi ca esti bun de nimic si sa nu ai pe nimeni cu care sa vorbesti, la un moment dat crezi. Mai ales daca esti mai slab de caracter. Pai si normal, cum ziceam si eu in post, tu iti pilotezi viata, nu the bully (indiferent daca the bully este parintele tau sau some random douchebag )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s