Toamna asta….

…vreau să NU mă îndrăgostesc.  Decât de Cluj. Vreau să mă bucur de propria mea companie şi vreau să îmi fac muulţi, mulţi prieteni, ceea ce n-o să fie prea greu având în vedere schimbările iminente. În timp ce marea majoritatea a viitorilor studenţi văd facultatea drept o activitate în afara căreia vor doar să bea şi să f**ă,  eu vreau să învăţ franceză Asta apropo de faptul că tot timpul am fost împotriva curentului . Şi vreau ca, dacă mă împrietenesc cu băieţi, să rămână doar atât, pentru că vreau să am cu timpul, o mână de oameni măcar, pe care să mă pot baza. Şi băieţii sunt utili la treburi ca mutat mobila, ajutat cu maşina, mers la un meci de fotbal. Şi sunt buni ascultători, şi mai puţin interesaţi să facă ceea ce aud de la tine bârfa zilei, ştiută de tot cartierul.

Se zice că cine eşti acum, o să fii de-acum încolo şi în momentul ăsta îmi place cine sunt. După postul cu kefi n-am stat degeaba. Doar de-aia am avut parte de atâta distracţie la mare : oamenii fericiţi sunt magneţi de oameni asemeni lor (deşi la mine de multe ori mai mult  oameni întunecaţi, cu alte intenţii decât cele care le verbalizează, foarte cu două feţe…îîn fiiine).Sunt fericită pentru că mi-am găsit kefi-ul  pierdut şi am realizat că…la naiba cu tot ce zice oricine, că eşti ciudat, că eşti prost sau un inadaptat pentru că nu dansezi după cum cântă lumea, contează cum eşti tu. Să fii tu, să te placi tu, să te impui tu, nu copii de-ale tale. Alea e imposibil să se impună cât să te facă să te simţi fericită, când natura ta, în sine, este un original.  Liniştea colibei tale e cea mai importantă, chiar dacă coliba ta este o casă în care locuieşte o familie sau propriul tău corp, în care locuiesc multe gânduri, multe vise, multe sentimente frumoase sau  înfrânate. La un moment dat am ajuns să îmi trăiesc viaţa printr-o copie, să tac, să aştept, să cred că oamenii se vor schimba de la sine, să nu ridic nici un deget pentru a face asta. Să mă complac. Numele meu de sfântă se trage de la Sf Gheorge şi Sf Gheorghe se ştie că a omorît balaurul. Ca un fel de paralelă, complăcutul este balaurul meu, complăcutul, comoditatea, lenea. Este un balaur pe care trebuie să-l bat periodic, dar deh, trebuie să mă trezesc la realitate ca să mă bat cu el .  De-aia într-un fel, am o latură a mea care tot ce-ar vrea să facă ar fi să  lase lucrurile să meargă cum merg, că tot aia şi o altă latură a mea luptă până la ultima suflare pentru a împiedica ceea ce latura aialaltă vrea să impună.  De-aia, la un moment dat am realizat că ceva nu-i în regulă, că e greşit, dar măcar era un safe mode ,un safe mode viabil. Uneori tot ce trebuie să faci este să fii sincer, incisiv de sincer şi să îţi dai seama că oamenii care-ţi fac faze fără să se întoarcă înapoi cu un îmi pare rău, sau n-am vrut, nu sunt persoane care să merite să fie numite ” prieteni”.  Sunt zeci de oameni care cred că pentru că au 200 de contacte în agendă, sunt oameni fericiţi şi căutaţi, când de fapt sunt mai singuri ca cucu. E poate cea mai de bază formă de auto-minciună, că de-aia ne umplem agendele cu numere pe care nu le sunăm, listele de mess cu oameni pe care nu îi cunoaştem şi facebook-ul cu persoane pe care le numim „prieteni” deşi nu avem nici o legătură de acest gen cu noi.

Nu vreau să mă pierd, iar în iubire mă scufund cu totul.  Bătălia între tentaţia de a-mi face o copie şi a fi eu însămi începe când o să intru iar între oameni. Şi n-o să mai stau acasă, ci la cămin. Şi o să trebuiască să suport multe chestii sau să aleg să nu suport multe chestii. Şi problemele mele obişnuite se vor dubla dintr-o dată şi n-o să mai fie doar o luptă (prea mult spus) pentru supravieţuire, adaptare ci o să devină mult mai mult. Căci vreau să câştig respectul oamenilor cu care o să interacţionez, ca un fel de revanşă după un liceu în care mi-a fost prea teamă de singurătate să o fac. Respect pentru cine sunt, ca om.  Gen mă accepţi, foarte bine, nu mă accepţi, du-te drecu’, dar respectă-mă cum te respect şi eu pe tine, că nu vin să-ţi dau în cap.

Deci clar toamna asta nu vreau să mă îndrăgostesc, ci vreau să-mi fac aliaţi. Iubirea la mine constă într-o domniţă care prinde speranţe, deşi nu vrea să prindă speranţe şi un domnişor abil, în principal cu două feţe, care-şi trăieşte existenţa vânzând speranţe şi trăgând foloase, iar acest tango se termină repede şi urât.  Iubirea înseamnă complicaţii, şi e ultimul lucru cu care vreau să-mi bat capul acum, cu un domnişor cu două feţe care de îndată ce-o să mă cunoască mai bine, o să fugă  mâncând pământul fără să lase nimic în urmă.

Tata mi-a spus într-o discuţie că ” Băieţii nu au inimă”, dar se înşeală (parţial). Ei au inimă, dacă n-o pui pe a ta în joc. O scot la iveală, ca un fel de teaser, apoi, când capătă încredere în tine, o scot la iveală si sunt umani, nu sunt doar nişte prădători periculoşi. Nu ştii niciodată unde exact intervine ataşamentul emoţional. Devin oameni când cunosc oameni şi nu văd în fiecare bucată de femeie o bucată de carne cu care să-şi facă poftele. Sau cel puţin , nu pun asta pe primul loc. Sunt băieţi care tratează fetele ca pe nişte surori, componente esenţiale ale lor fără să arate ca şi cum vrea să le-o pună tot timpul.

Iar dacă mă îndrăgostesc, vreau să mă îndrăgostesc de un băiat care n-o să dispară de îndată ce îşi dă seama că sunt deşteapta (şi nu foarte uşor coruptibilă). Pentru că e frustrant deja! Vreau şi eu o poveste ca alea ce-mi sunt povestite de unul şi de altul, cu dramă şi iubire şi dramă şi prietenie şi de toate. O poveste care dacă se termină, să se termine ca un dans, în care cei doi parteneri se privesc în ochi şi se retrag sau înclinându-se unul în faţa altuia cu respect, ca la karate. Deşi au fost inamici în timpul partidei. Deşi au fost părti urâte, să o facă de dragul părţilor frumoase.

Şi în toate astea e vorba de respect faţă de celălalt, evident! Deeeci vreau un prieten (amic) care să mă cunoască şi în faţa căruia pot să fiu şi serioasă, şi neserioasă, şi să mă maimuţăresc şi să mă strâmb, şi să urlu şi să nu se sperie, ci să fie serios, sau neserios,  sau să se maimuţărească şi să se strâmbe sau să urle la mine, după caz, la rândul său, şi a doua zi să putem fi cei mai buni prieteni, fără pumni în gură. Şi asta pentru că mă simt singură uneori  şi vreau şi eu ce văd la alţii. Mă face ocazional să mă simt geloasă .

Ideea e că sunt fericită, dar nu mai vreau să fiu fericită de una singură, ci vreau să molipsesc cu fericirea mea şi pe altcineva. Sau mai mulţi. Până la urmă e o dorinţă perfect normală. Şi  vreau asta fără complicaţii a.k.a iubire, relaţii etc. Şiiii un cânteceeel :

Anunțuri

4 gânduri despre “Toamna asta….

  1. De obicei, dragostea apare exact când te aştepţi mai puţin şi aproape niciodată când ne dorim. 🙂
    Sunt de părere că o eventuală relaţie serioasă nu vine niciodată atât de repede, ci chiar după luni întregi de prietenie (înainte de toate)..

    • Da, stiu .Asta-i partea si buna, si proasta ,uneori, ca nu o poti planifica, te loveste cand vrea ea. De cele mai multe ori e buna totusi…pana e proasta…in fine :))
      Da, pai despre ultima parte a comentariului tau scriu deja la ceva.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s