Nu mă mânca!

leilockheart:Found on - LINK

Pornind de la premisa ca „Mare-i gradina ta, Doamne, si multi au sarit gardul, chiar si la facultate”, am de gand sa va povestesc, aici si acum, despre o serie de lucruri care , in unele cazuri, nu ma complementeaza, but they freak me out.

Ca tot am adus un adaos zicalei scrisa mai inainte, aceste fapte se petrec la facultate. E drept, acolo ne-am adunat din toate partile tarii, fiecare cu calitatile, defectele si ciudateniile pe care le-am agonisit cu timpul si care odata cu distanta de casa au putut sa creasca sau sa se diminueze in intensitate. E normal, nu suntem toti la fel si normalitatea e un concept relativ. Si totusi normalitatea relativa a unora o pot inflama pe a mea.

Incep prin a spune ca am fost mai salbatica in copilarie. Am niste concepte destul de ciudate referitor la apropierea fizica dintre mine si alti oameni si prin ce raporturi si in ce fel permit altor persoane sa se apropie de mine . Inca ma mai panichez cateodata si in zi de azi,si  sunt foarte putine persoanele carora le permit sa se apropie fizic de mine, desi poate n-as zice nu la un hug sau la o pupa pe amandoi obrajii sau mai stiu eu ce se mai practica acum. Asa sunt eu, sunt calda natural, dar si rece cu marea parte a persoanelor care nu au vreo importata deosebita pentru mine  si multe lucruri care unora li se par obisnuite, mie mi se par aiurea sau inadmisibile. Depinzand de persoana, evident.

Ei, intr-o zi iata ca un coleg avea sa-mi spuna ceva. Si se apuca asta sa imi povesteasca doleantele lui existentiale, pe care eu le ascultam mai mult sau mai putin atenta si dintr-o data observ ca respectivul statea foarte aproape de mine. Incredibil de aproape de mine. Gen la vreo 10 centimetri de gura mea. Si ma uit eu la el si ma gandesc : „Don’t freak out! Don’t freak out! Misca-te frumos mai incolo, spune ceva de incheiat discutia si indeparteaza-te cu gratie” Si da, imi povestea el cu patos ceva ce nu-mi amintesc prea bine  acum si  cu siguranta nu mi-as fi adus aminte nici acum si eu cautam o cale de iesire…Nu neaparat din conversatie(tipul e o persoana agreabila), ci doar din pozitia in care ma aflam. Era prea aproape. Awkaaaard. Si ma dau un pic mai incolo, si el dupa mine. Mnoh acuma chiar o sa ma speriu. Si ma mai apuca si de umeri si eu sunt ceva gen : „Nu ma atingeeee!Nu ma atinge ca o sa tip!” Si asta doar in timp ce vorbeam, cand intr-un fel sau altul instinctul meu de autoaparare a fost ciudat de aprins.

O sa va explic si de ce am avut reactia asta. Referitor la distanta, singurul moment in care as permite unei persoane sa se apropie atat de mult fizic de mine ar fi daca ar vrea sa ma sarute. Or to spite me, ca sa zic asa. Bun, cand vrei sa ma saruti sau sa ma ameninti, ai voie sa faci asta. Ok, atunci cand te saruti  trebuie sa stai acolo cuminte si sa incerci sa nu te uiti ostentativ la tavan, sau la cer sau la ce s-ar putea ivi deasupra capului care sa merite urmarit cu privirea . Ai inchide ochii si ai incerca sa te bucuri de moment, pentru ca poate ar fi cu o persoana cu care ai vrea sa se intample. La fel si cu enervatul, dar nu oricine se enerveaza pe mine are voie. Iti trebuie o cantitate generoasa de tupeu pentru un asemenea gest.  Oh, dar eu nu vroiam sa se intample primul scenariul. Nu ca se si intampla atunci, dar mintea mea automat a corelat-o cu asta. Gen esti in spatiul meu intim, nu imi doresc sa o iau in directia aia, nici intr-un caz cu tine si ai un comportament total nepotrivit fiind la distanta aia de mine, so back the hell off! Pana si psihologii au o teorie care spun ca pana la 25 de centimetri radiari de la suprafata corpului tau este spatiul privat, pana la 1 metru  e spatiul pe care-l permiti prietenilor si eventual familiei si dupa distanta asta e spatiul tau public, in care permiti interactiunea cu toti oamenii. Parca asa era. Deci sa fii din a treia categorie si sa te apropii in crucialii 25 de centimetri este total nepotrivit. Este o sfidare! Este violarea spatiunul meu intim! Nu ma mancaaaa,ai mila,  te rooog!

Un alt lucru pe care nu-l suport este sa respiri in fata mea si respiratia ta sa miroasa ca si cum  ti-o murit in gura ceva si dintii tai n-au mai facut de mult timp cunostinta cu pasta si peria de dinti. E greu pentru mine sa disimulez ca n-o sa pic acolo jos, lesinata si sa evit sa te fac de ras sau jenat, gen expresia mea sa nu tradeze ca ceva ii in neregula. Pentru mine, nu rumegatul de guma, ci spalatul pe dinti este o rutina sfanta in fiecare dimineata si seara. O sa para ciudat, dar aloc cinci minute (pe ceas) periatului temeinic a dintilor.  Cu castile in urechi. Si cum eu am o rutina bine stabilita, mi se poate parea normal sa am aceeiasi pretentie si de la persoanele din jurul meu, pentru ca asa e frumos, e igienic. Nu neaparat ca vorbesti cu mine. Eu sunt inca un om din cei 135 de oameni cu care te intersectezi la fiecare curs, sa zic asa, dar pe termen lung are consecinte grave. Gen ce impresie faci unui profesor cand vorbesti cu dansul si respiratia iti duhneste a mort? Ce impresie faci sefului la un interviu? Persoanelor pe care ai vrea sa le impresionezi poate ?Vreunei iubite in viitor,dupa un sarut sau la o prima intalnire? Una dezastruoasa, asta-i sigur. Daca mai esti si certat cu spalatul a.k.a sapunul si/sau detergentul de rufe, asta se multiplica la infinit. Poti sa judeci foarte usor un barbat dupa parfumul pe care-l foloseste, sau nu-l foloseste, ci-l duhneste, ca sa zic frumos. Si poti fi destept, ca daca de igiena ta de baza nu ai grija, e degeaba.  Lenea nu e o scuza in cazul asta, e ceva de bun-simt, de decenta, tine de respectul tau fata de ceilalti si de propria persoana. Eu nu m-as suporta sa ies din casa purtand un iz pe mine, indiferent de unde ar veni.

De la facultate citire ,am descoperit ca nu suport sa mi se ia vorbele din gura sau sa fiu intrerupta in timp ce vorbesc. Sa zicem ca ma aflu la un curs de franceza, si profesorul  imi cere parerea cu privire la un subiect, aratand direct spre mine. Toate bune, cuvintele se aduna in mintea mea si se pun in sir indian asteptand sa paraseasca melodios cavitatea mea bucala…..dar atunci colegul violator simte nevoia sa isi spuna punctul lui de vedere! Si eu sunt: serios?! Serios??!! Care-i instinctul meu?!Mananca din ecran, motherfucker!! Sau musca din birou. Disperat. Ca asta e cuvantul: disperat , condimentat cu pupincurism, apoi gratinat cu putina lipsa de maniere. Impresia pe care o faci daca iti intrerupi colegii, intrerupand si cursul de mai multe ori. Pentru ca e o impertinenta crasa. Si lipsa de maniere, atat fata de mine cat si fata de profesor. Gen ti-o cerut cineva parerea? Si asta e tot din codul bunelor maniere: sunt niste formule menite sa intrerupa o persoana, daca chiar este neaparat necesar. Daca nu este o chestiune de viata si de moarte, ce vrei sa spui se spune dupa ce termina persoana de vorbit, din respect  pentru ceea ce are avea persoana de spus, ca adaugire la ceea ce s-a spus deja. Cel putin asa m-a invatat, si mama, si viata. Niciodata n-am suportat oamenii care se chinuie, care te zgarie pur si simplu pe timpane cand deschid gura, si pe tine si pe trei sferturi din sala, inclusiv pe profesor.  Daca nu esti facut sa faci senzatie, stai in puii mei in banca ta si baga mare la examen. Se poate dovedi util. Nu toata lumea e facuta pentru oratorie, oricat de dai tu , pisi, destept. Sincer e penal sa iti scoti porumbeii si sa spui profesorilor lucruri pe care le-ai spune prietenilor tai ciudati in mijlocul unui curs , indiferent daca profesorul are 30 sau 50 de ani. E, din nou, de prost gust. E respectul ala pentru un om care stie probabil mai multe intr-un domeniu decat tu o sa stii in trei vieti, care-i sfant.

Cam asta ar fi ceea ce nu pot eu tolera. Intr-un articol. Ca de m-as apuca, as mai scrie. Nu vreau sa ranesc sentimentele nimanui cu ceea ce am scris, si sper sa nu se simta nimeni lezat de randurile mele. Mie mi se par niste lucruri obisnuite, niste reguli usor de respectat, nimic ofensator in ele. Pe mine asta ma sperie, asta ma enerveaza, asta imi repugna. Pe voi ce va sperie? Ce vi se pare normal si ce nu? Ar fi un al naibii sequel. I’m out.

Anunțuri

Un gând despre “Nu mă mânca!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s