Despre plânsul de milă

DSC00086

Înainte să încep acest articol, vreau să aduc în discuție enunțurile 1, 2 și 3 care au inspirat acest articol, fără să iau în considerare alte paragrafe de prin anumite bloguri de-alea de tăiat venele, despre care cu toții știm că există și peste care sunt sigură că mulți am și dat. Sunt în engleză, dar în ritmul în care pozele de genul se răspândesc pe facebook, sunt sigură că nu vor fi probleme de înțelegere. După cum urmează:

1.  If I get  a little prettier, can I be your baby?

2. I will spend forever wondering if you knew…

3.  Did he just talk to me like I am ugly? 

Nu știu câți dintre voi ați citit posturile mai vechi de la mine de pe blog, dar ocazional eu mai stau și pe tumblr (și și mai de recent pe pinterest). Diferența între pinterest și tumblr este faptul că la pinterest poți să alegi ceea ce-ți place, pe când la tumblr, dacă persoanei ii place pe lângă imagini de design interior și pisicile birmaneze, trebuie să îi suporți pisicile birmaneze. Ei bine, enunțurile 1, 2 și 3 sunt tocmai pisicile mele birmaneze, acei mici intruși care își bagă nasul la tine pe feed să-ți zgârie retina, să speli pe ochi o generație și să îți ridici întrebări existențiale în conștiință.

Mai demult, Beyonce avea un cântec care spunea că fetele conduc lumea. Acum nu mai știu ce să zic. Nu când intru pe facebook și văd fete ca niște zâne, citând din Leana del Ray (citatul 1). Fetele alea care acceptă în viața lor numai dobitoci, pentru că nu îndrăznesc să țintească mai sus și apoi fac un fel de odă a durerii, ca și cum eu trebuie să merg și să-i ofer pe o tavă de argint martiriul, pentru că viața e atât de grea, e de nesuportat. Nu am nimic cu Leana del Ray, cât am cu lipsa de încredere, în general. Nevoia aia de-a te tulăi toată pentru că the bad boy nu te place sau că te-a lăsat, fie printr-o poză colorată, fie prin niște rânduri pe blog.  Din câte am ajuns să înteleg din modul de-a gândire a amărâtelor ăstora este că ele chiar speră că într-o zi cineva, gen acea persoană o să le intre pe blog și o să citească rândurile respective și dintr-o dată o să le privească altfel. Gen o să se întâmple o minune cerească și o să le placă pe ele, în „urâțenia” lor de Madonne boticelliene, de îngeri decăzuți și dați peste cap profund. Nu suport atitudinea asta, îmi dă piele de găină de ciudă. Cine să placă așa gelatine, cine? Că ești frumoasă, dar și o frunză îngălbenită toamna e frumoasă, dar o duce vântul. Nici eu, dacă aș fi the good guy, nu m-aș uita la tine, că ești proastă, proasto, că ești așa o baligă. Aș avea nevoie de o parteneră, o egală, nu de-o piatră de moară , care-și pune trei statusuri sinucigașe, înainte să se încheie convorbirea în contradictoriu. Fără nici o răutate, apropo de clasa asta, e o vorbă românească care spune că dormi cum îți așterni. Ce ceri, aia primești. E atât de simplu. Cât despre bloguri, o să vadă Făt Frumos atitudinea din spatele rândurilor, furia, că nu îi pasă ei, urmând ca două zile mai târziu să se tulăie din nou, spre disperarea unor followeri care chiar s-or abonat la ele pentru conținut cel puțin bun, nu atât de îmbibat în dramă, în lacrimi și sughițuri deasupra tastaturii. Aham…de parcă mai aduci mortul de la groapă.

Acum, ca să evit replicile de genul Habar nu ai cum e să iubești așa ca mine și să te doară cum mă doare pe mine, o să spun umila mea părere despre iubire, și despre enunțul 2. Iubirea este un sentiment minunat, care îți dă putere, inspirație, încredere în tine. E extraordinar să ai curajul să te arunci în ea, să o lași să pună stăpânire pe tine, să te facă să o simți intens, prin toate oasele. Da, dar când persoana de lângă tine, the ONE, nu mai este lângă tine, trebuie să te cobori cu picioarele pe pământ. S-a terminat, doare, spui ce ai de spus individului sau individei și cu durerea pornești pe drumul refacerii. Nu ai altă alegere: nici mersul pe club, nici sexul cu cel mai bun prieten al respectivului sau alt mecanism din ăsta pervers de vindecare nu te poate scăpa de tine însuți, cel cu care te pui noaptea în pat și cu care trăiești pe toată durata vieții. Degeaba stai și cugeți, întrebându-te dacă persoana de care te-ai despărțit știe ceea ce ți-o puiat ție mintea de cînd n-ați mai vorbit decât prin coduri, cum le vezi tu, dar probabil nu cum le vede și transmite el. Nu are de unde să-ți citească mintea nimeni, așa că statul cu lama, în timp ce îți  scrii ultimele cuvinte virtuale unor cititori care te felicită că plângi nu o să ajute. O să-ți facă mai mult rău ție ca individ să-ți pui viața pe pauză ca să te întrebi ce face oare și cu cine face oare persoana de care te-ai despărțit tu, în deplinătatea facultăților mintale, pentru că așa ai vrut tu la momentul respectiv, când nu ai început să implori să ți se ofere ocazia unei împăcări. Persoana respectivă își continuă viața, de ce n-ai face-o și tu?

Cît despre 3, 3-ul are de asemenea legătură cu cântecul/ mesajul lui Beyonce. Nu mai pot vedea adolescente în greutatea lor normală plângându-se că-s vaci grase. Îmi provoacă greață. Îmi provoacă greață și să merg în mall-uri să-mi cumpăr haine, îmi provoacă greață să mai dau scroll în jos pe unele bloguri unde se pun  de către admini numai  poze cu filfizoane de-alea piele și os, cu ciufu-n oalele capului și cu un sutien de baie fără bretele acoperindu-le sânii inexistenți, completat cu nădragi de-ăia scurt, de li se văd pe jumătate buzunarele din față. Aia nu e ok, aia nu e normal. Poate natura nu ne înzestrează pe toți cu trăsături perfect simetrice, cu corpuri clepsidră, ditamai țâțele și fund bombat. Unii poate au doar trăsături simetrice, alții doar corpuri clepsidră, dar nu o clepsidră de-aia schiloadă și altele ditamai țâțele, dar fără fund bombat, sau ditamai fundul bombat fără țâțe. Acuma ce să facem, să mergem să ne aruncăm de pe blocuri și poduri că așa ne-o lăsat Ăl de sus? Nu multă lume arată așa, dar dacă nu arăți așa, o să asculți Leana del Ray până la epuizare și o să adormi plângând, gândindu-te că viața e nedreaptă că nu ți-a dat moștenire genetică de viespe anorexică(deși ți-a dat un corp sănătos)?

Ce naiba?!

Înțeleg că unele sunt modele și fac asta să-ți câștige pâinea. Binecuvântate sunt multe care pot mânca fără să se pună nimic pe ele (până dau buzna în shaorma). Dar ele sunt modele, asta presupune profesia lor, să arate bine, la fel cum tanti de la bancă poate lucra la bancă numai dacă a terminat Finanțe Bănci. Nu toată lumea e model, cum nu toată lumea e tanti de la bancă și pentru asta lumea continuă să se învârtă în ritmul său normal. Niciunele nu înțeleg că așa au fost lăsate și tot ce poți să faci e să profiți de ceea ce ți-a fost lăsat. Până și cea mai urâtă persoană are ceva care o face frumoasă, poate și doar strălucirea ei interioară, pe care o emană pentru că e o persoană bună la suflet, generoasă, omenoasă.  Lumea nu vorbește cu corpul tău cât vorbește cu atitudinea. Gândiți-vă, dacă o persoană te insultă fără motiv, te mai gândești la persoana respectivă, o mai vezi fizic? Am văzut fete cât ușa care get laid successfully  doar pentru că emană atitudinea potrivită și masculii pasionați de mastodonți răspund la provocări. Nu toată lumea visează la filfizoanele mai sus enumerate, alții mai apreciază și carne pe oameni și îi apreciaă pentru mai mult decât atât, cum sunt și oameni care sunt mulțumiți cum sunt, chiar dacă după standardul altora, ei sunt departe de normal din punct de vedere fizic. Depinde ce emani și Armani nu se pune, cum nu se pun nici operațiile estetice. Degeaba bagi bisturiul în tine dacă ești putred pe dinăuntru. Uitați-vă la Bianca Drăgușanu. Să nu mai vorbesc alte dive care consideră că pentru că îmbracă o ținută valorând două luni ale mele în Cluj, sunt buricul pământului și pe care le urmează alaiul ăsta de slabe de înger, că se udă toate de atâta genialitate. Și de asta mi-i scârbă, apropo de modele în general, dar noroc că nu-s modelele mele. Măcar rămân și eu cu ceva al meu.

Nu știu unde a dispărut clasa aia de fete încrezătoare în propriile lor forțe, adevăratele seducătoare, adevăratele mistere. Cine le-a mâncat, 50 shades of Grey sau alte scrieri de genul? Le-a furat trendul pantofilor de nuntă la hanorac sau al animal-print-ului combinat cu carouri? Au prizat-o pe Leana del Ray în loc să ia masa de prânz, de a devenit așa, un fel de durere comună, gândirea asta?

Nu știu decât că nu vreau să fie mediul în care o să crească într-o zi fiica mea, dar să sperăm că o să fiu o mamă suficient de bună cât să o educ să plângă în pernă, nu pe internet la străini și nu pe Leana del Ray cu cîntecele alea de n-o să fiu niciodată suficient de bună pentru tine, așa că aș face bine să îmi plâng de milă puțin.

P.S: Aia din poză eu sunt. Seemed appropriate.

Anunțuri

7 gânduri despre “Despre plânsul de milă

  1. Am mai folosit aceasta afirmatie intr-un articol mai vechi, dar vreau sa o repet din nou: Intotdeauna este mai usor sa-ti plangi de mila, decat sa treci peste o problema, si sa-ti vezi de viata…like a normal human being. Vezi tu? Mintea umana poseda o calitate importanta, cand vine vorba de momentele dificile: invata din greseli si situatii nepotrivite, pentru a evolua in mod constant. Acest detaliu se numara printre calitatile ce ne deosebesc de animale…adica de jite 🙂
    Lama del Rey (impreuna cu multi alti cantareti sclifositi) au inceput sa profite de tendinta omului modern de a-si plange de mila, asadar scot piesele ca pe banda, ca doar lumea asculta, si ei isi scot banii frumosi. Rezultatul este chiar ceea ce mentionai tu mai sus in cele 3 categorii: adolescentele (si nu numai) se transforma in niste „jite umane”, care se lasa purtate de vant, ca doara doara le-o baga si pe ele in seama un Fat Frumos cu bemveu.
    Nici eu nu vreau un astfel de mediu pentru viitorii mei copii, si ma bucur foarte mult ca am ales sa fiu human pe lumea asta, si nu un animal manat cu biciul.
    PS: ai nimerit la fix si poza 😀

  2. Myriam,

    Cum spuneai si tu, asta e lumea in care traim. Asa le-a lasat Dumnezeu. Si acele fete si problemele lor existentiale exista. Pe langa persoanele cu atitudine exista si persoane care nu au atitudine si care incearca prin diverse metode mai mult sau mai putin inedite sa-si creeze una. Una din cauze ai identificat-o si tu, nu le ajuta bagajul genetic. Nu sunt suficient de frumoase ca sa atraga, poate nici nu au cine stie ce calitati sufletesti extraordinare. Oamenii sunt, din punct de vedere al calitatilor sufletesti innascute, aproximativ la fel. Educatia primita, mediul in care traiesc, oamenii si experientele pe care au norocul sau nenorocul sa le intalneasca polizeaza aceste calitati.

    Iubirea neconditionata nu prea exista nici la un sex, nici la celalalt. Oamenii se uita si la corpuri, la vigoare, la calitatea bagajului genetic. Se uita si la tinuta, la cum sunt imbracati alti oameni. Hainele spun multe despre un om, vorbesc despre rafinament, despre bani, despre niste calitati sau indicii indirecte ale unei persoane. Hainele conteaza in lumea civilizata in care traim. Pentru marea majoritate a oamenilor este greu sa priveasca dupa ele si sa empatizeze in mod real cu acea persoana, cu lipsa posibilitatilor fiananciare, cu lipsa de stil, cu diferentele izbitoare intre diverse stiluri pe care multi dintre noi, asa ca si tine nu le putem accepta. Hainele si lucrurile sunt indisolubil legate de om la fel cum munca si viata omului se contopesc.

    Oamenii vad aceste inechitati existentiale, unii incearca sa le estompeze, altii se revolta impotriva lor. Acceptarea unei situatii mai putin norocoase a destinului este un lucru dificil, un lucru care se educa si pe care marea majoritate nu reusesc sa-l faca. E mai facil sa schimbi unele aparente pentru niste beneficii mai putin substantiale dar care pana la urma poate nu sunt neglijabile.

  3. Frumos ai zis ce ai zis în ultimele rânduri 🙂 Nu multe mame din ziua de azi se pot lăuda că și-au educat fetele astfel încât să fie mândre de propriile lor persoane. Și e păcat, pentru își ciopârțesc cu sila din personalitate pentru a da viață artificială persoanelor din spatele citatelor 1, 2 și 3. Măcar de-ar avea pentru ce.

  4. Eu totuși nu cred că acea categoria de fete încrezătoare în forțele proprii este pe cale de dispariție. Doar că ambele categorii cresc la fel de mult, iar categoria asta fiind mai mică, crește mai puțin proporțional cu cealaltă și daia dai mai mult de fete care nu au încredere în ele 😛

    • Se poate sa fie si mediul de vina. Sunt inconjurata de specimene de genul, poate de-aia sunt constienta mai puternic ca aceasta categorie mai mica exista si creste. Plus ca nu era raportat numai la Romania strict. Pe tumblr urmaresc fete din toata lumea si eu usor de vazut a pattern la unele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s