She who is brave, is free.

You laugh at me because I’m different, I laugh at you because you’re all the same.

Jonathan Davis

Încă nu mi-am dat seama cam în ce moment am ajuns să nu mai fiu my pink bubbly self pe blog si sa ajung sa cred că sunt văzută ca zgripțuroaica aia care comenteaza la tot ce fac cei din jurul ei, pentru că nimeni nu e ca ea. Cred că nimeni nu e ca mine. Uite, îndrăznesc să afirm că sunt unică. Și da, încă sunt aceeiași persoană, dar ca orice persoană care scrie, sunt afectată de niște factori, și nu, nu sunt strict numai de natură emoțională.

Eu văd chestii. Uneori mi-ar place să nu le observ, dar le observ. Dacă o tipă poartă colanți translucizi în fața mea la semafor, există 85% șanse să fiu singura care observă. Sau poate singura cărei îi pasă. Dar știți cum? Uneori trebuie să îți mai și pese de ceea ce se întâmplă în jurul tău. De lucrurile greșite. Trebuie să le vezi, trebuie să fii conștient de ele, chiar dacă alții aleg să închidă ochii, că lasă că trece.  Cum poți repara un lucru dacă nu îl vezi sau dacă te prefaci că nu există? Cum poți, în lumea asta mare să treci prin parc și să nu vezi copacii înfloriți sau pe cea mai creață fetiță cu cei mai albaștri ochi din lume, cum se dă cu bicicleta?  Cum poți să nu faci ceva când ți se face rău ție, să nu te aperi? Cum să nu arăți cu degetul când poți să o faci, pentru că ai libertate de exprimare și ai..ceva ce alții nu au?

La mine niciodată n-a funcționat lasă că trece, din contră, a fost sămânța tuturor dezastrelor. Lucrurile nu trec de la sine, ci și-o iau în cap și se fac mai mari de la sine. De aceea am început să scriu eu pe lumea asta. De aceea poate am început cu toții să scriem pe lumea asta. Scrisul e o revoltă. Nu pot să scriu despre bichoni și colecția de la H&M, dacă sunt nervoasă pe lumea asta. Nu pot să scriu despre lucruri bune, când sunt înconjurată de lucruri rele. Trebuie să le scot din piept, să le las să zboare libere, să se întoarcă în neantul din care au venit. E un fel de terapie. E un demon, scrisul și dacă nu scrii, te mănâncă degetele toată ziua. Nu te poți concentra. Mii de idei se iau una după alta în mintea ta, scriu paragrafe, înnoadă idei, descriu detalii. Asta e mintea mea, e un amalgam de lucruri pe care nici eu nu le înteleg până la capăt de multe ori, până pun ultimul punct. Mi se întâmplă adesea să îmi fixez ochii într-un punct în ecran și să nu mi-i mai iau de acolo până nu am scris trei sferturi de idei. Și tot ce pot să fac e tastez în continuare tap tap tap, sperând că cineva acolo, în lumea asta mare, o să înțeleagă ce îndrug eu acolo….ideile mele.

Dar cică sunt arogantă. Fie, sunt arogantă. E și normal să fiu arogantă. Blogul ăsta este my creative baby  și sunt hiperprotectivă cu el. Îl am de atâția ani încât nu pot să mă descotorosesc de el de pe o zi pe alta. Nu pot, e un fel de dependență. Uneori vine, alteori pleacă, uneori e mai puternică, alteori nu se manifestă cu săptămânile. Scriu aici de când încă nu aveam o voce, sau încă mi-o căutam. E special, e frumos să mă uit în urmă și să mă gândesc că am ajuns undeva. Fiecare rând de aici are o amintire atașată de ea, o imagine, un gând și când recitesc pasaje, îmi amintesc exact nerăbdarea și entuziasmul de a scrie, mai mult și mai mult, despre nimicurile vieții mele. Nimicuri care pentru mine au importanță pentru că sunt ale mele, sunt experiența mea, sunt lumea mea. Poate în ultimul timp nu a fost una dintre cele mai însorite pentru că nici eu nu am fost cea mai însorită și nu pot fi ipocrită.

Dar am zburat pentru prima dată cu avionul, și norii erau pufoși, cerul bleumarin în degradé și m-am gândit la cât de mici suntem în univers și totuși cât de multe lucruri frumoase sunt pe lume pentru ca noi să ne bucurăm de ele. M-am bucurat ca un copil cu nasul lipit de geamul la hublou, holbându-mă în neant, în timp ce restul oamenilor nici măcar nu și-au deschis hublourile. Pierdeau așa un spectacol, să vadă nașterea dimineții direct la sursă, unde cerul se întâlnește cu infinitul. Nu le-a păsat, li se părea banal, trivial, deși era atât de frumos, de special…

Tocmai de aceea eu nu o să fac asta, vreodată. Dacă o să văd ceva frumos, o să scriu despre el. Dacă reușesc la ceva foarte foarte greu, o să ies din sala aia țopăind că am reușit. O să plâng când o să văd o priveliște ce-ți taie respirația pentru că e atât de frumoasă încât cuvintele sunt de prisos. O să călătoresc și o să mă minunez de lucrurile pe care nu toată lumea le observă. Eventual o să le prind pe o peliculă fotografică, să să rămână cu mine pentru totdeauna. O să scriu și aici și știți ce e mai frumos? Faptul că amintirea o să rămână încapsulată în cuvintele mele și o să o am lângă mine pentru totdeauna. Dacă e urâtă, o să îmi amintească despre chestiile pe care le-am învățat. Dacă nu o citește nimeni, cel puțin față de mine și-a făcut datoria, m-a ușurat de povara prea multor idei. Și oamenii or să se uite ciudat la mine. Asta este, sunt o ciudățenie și nu mi-ar place să fiu altfel nici în 1000 de ani. Dar o să fiu fericită, lucru cu care nu se mai pot lăuda (prea mulți).

Deci da, poate că sunt critică, poate că nu țin minte totul cu lux de detalii și poate nu sunt perfectă blogosferic. Poate dacă v-aș pune o poză cu chiloții mei cu buline și cu ceva obraznic spus dedesupt, ați fi ca muștele pe miere. Dar nu pot să fiu așa. Nu scriu la comandă, că place. Eu nu sunt așa. Nu mai știu ce mai e lumea asta internautică, dacă mai merită să-mi irosesc cerneala virtuală, dar noroc că ceea ce mai fac, fac pentru mine. O să o fac în continuare și dacă e să plece toți, cel mai rău lucru pe care aș putea să-l realizez este că nu sunt așa de grozavă after all.

Oare nu e asta o întrebare pe care ne-o punem toți?

 

Anunțuri

3 gânduri despre “She who is brave, is free.

  1. Freedom enables you to be true to yourself.
    Daca nu ai fi libera, atunci si articolele tale ar fi niste cuvinte amestecate si aruncate ici-colo pe wall-ul blogului tau.
    Daca poti pune capul pe perna linistita seara, atunci inseamna ca ai mai petrecut inca o zi in libertate.

  2. eu cred ca faci foarte bine ceea ce faci si nu e cazul sa iei in considerare parerea frustratilor care te cred aroganta…Ba mai mult, mi-ar placea sa ne si vedem intr-o zi ca, la semafor sa o comentam pe tipa cu colanti translucizi… 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s