În pierderea fundului găsit

You will make it through this, and it will make you stronger.

Astăzi am să scriu despre ceva personal, ușor dureros.

Da, măi, vedeți, sunt și eu om, am și eu suflet și trăiri contradictorii, nu sunt numai aia care îi arată cu degetul pe cei din jur. Și una dintre majorele mele probleme dintotdeauna a fost modul în care am arătat. De când am fost de o șchioapă, oamenii au avut ceva cu modul în care arătam. De pe la cinci, șase ani încoace, întotdeauna am fost cu 10 kilograme minim peste greutatea mea normală. În copilărie, când nu primeam dulciuri ca alți copii de vârsta mea, primeam nutriționiști. Toți aveau soluția problemei mele, tot ce trebuia eu să fac era să renunț la tot ce-i bun și are gust și sub orientarea lor să ajung să fiu normală. Normală. Ironia sorții e că în afara numărului de pe cântar, analizele îmi ieșeau perfect . Am fost sănătoasă tot timpul, cu mici escapade de răceli si alte chestii de genul, minore și doctorii, în disperare de cauză, își dădeau seama că da, există persoane la care nu hormonii sunt de vină. Le place să te catalogheze în categoria cu glanda, e mai ușor să te transforme în ceva ce nu e normal, să te facă să crezi că vina e la tine. Să te facă să te simți rău despre tine, că, vezi tu, ești inconștientă. Ești inconștientă, când copii evită să se joace cu tine pentru că ești mai mare în mărime ca ei și exprimă asta vocal. Ești inconștientă la o vârstă în care încă mai ai privilegiu de-a putea să fii inconștient.

Corpul meu e un yoyo. Înainte să învăț să număr, ținusem deja primul regim. Până în clasa a patra, unul a și dat rezultate. Apoi a fost o pantă ascendentă până când am zis că la naiba, eu am soluția, nu trebuie să mă duc la alții să-mi spună că fără carbohidrați și fructe o să reușesc, când eu știu că tocmai fructele și moderația în general e cheia succesului. Am slăbit 32 de kilograme, cu o eliptică și cu pilates, închisă în camera mea, cu demonii mei. Când am terminat, toată lumea care altă dată mă arătau cu degetul, îmi aducea laude, că bine ai făcut, că vezi, eu ți-am spus. Alții din contră, deși eram la greutatea normală, credeau că trebuie să mai slăbesc de la 58 la 50 de kilograme, pentru că încă mai trebuia. Asta, în contextul în care dormeam pe oasele de la bazin și aveam un crater la intesecția dintre oasele gâtului și umerilor. Eram palidă ca o moartă, abia mă țineam pe picioare și dacă mă loveai mai tare, aveai toate șansele să mă răstorni. Dar da, la naiba, arătam bine: pachețele pe abdomen, linie frumoasă la pulpă semn că nu mai am grăsime acolo, ci acum e mușchi. Era frumos ca după aproape 15 ani de zile, oamenii să mă lase în sfârșit în pace cu chestiunea asta. Alții au ajuns să nu mai aibă ce vorbi cu mine, că în afară de slăbit și școală nu aveau ce-mi zice.

Am luptat singură, numai eu știind durerile de picioare, febrele musculare și gândurile care mă bântuiau. Toată furia pe care o poți aduna, dar în același timp bucuria pură că ai reușit să ieși din stereotipul inconștientei care bagă în ea, cum eram văzută. Am învățat singură să mănânc cum trebuie, cum îmi porționez mâncarea. Nici măcar ai mei nu au crezut că o să mă țină. Dar am reușit, am ajuns unde mi-am propus, dar nu mă simțeam bine.

Așa că am spus punct. Oricât fanteziam la numărul magic, 55, mi-am dat seama că nu mai am cum să ajung acolo, fără să fac vreo măgărie și să-mi distrug sănătatea dintr-un capriciu. Am început să mănânc mai bine, mai divers. La un moment dat, după mulți mulți ani de viață, bicicleta mea eliptică s-a stins, cabluri s-au rupt, viteze mergeau prea greu și am renunțat la mișcare. Vara următoare m-am dus la alergat. Îmi plăcea așa de mult să alerg pe teren, iarbă, liniște, muzică în urechi, cu o prietenă. Până când dobitocii au lovit din nou. Hă hă hă, uită-te la ea cîtă-i!! Mă comparau cu prietena mea. Eu nu aveam nimic cu ea, mi-e dragă, dar sentimentul ăla, sentimentul ăla că nu sunt normală, deși sunt normală, m-a terminat. Și totuși am continuat să mai alerg, până s-a lăsat toamna și-am plecat la facultate.

La facultate, ca la facultate. Oraș nou, cursuri multe, prima tură de opt dimineața-opt seara, mese neregulate, mamă care nu înțelege că sunt doar un om și nu mănânc mai mult decât acasă doar pentru că stau într-un oraș străin, nici nu m-aș lăsa să mor de foame. Lipsă de bani. Teama de-a merge într-o sală unde eram ferm convinsă că o să mă simt nasol și judecată, deși nu eram deloc de 100 de kg, nici pe departe. Întotdeauna, mă urmărea demonul ăsta, privirile acelea de sus, că nu pot să fiu și eu ca celelalte fete. Doamne, și cât mi-am dorit să fiu, de fiecare dată când mă detestam că fix eu, dintre toți cei din jur, a trebuit să primesc o predispunere tâmpită, deși ai mei amândoi au fost ca doi țâri când erau tineri. Atâta îmi doream, și la 58 de kilograme, să pot să merg într-un magazin să îmi iau orice pereche de blugi vreau eu. Aham, siigur! În blugi numai un pic, cu fundul de două palme, intrau altele, nu eu. Ultima mărime de magazin, e în general 30, eu aveam 32, frate! Chiar și în normalitate, găsirea de blugi pe placul meu era un coșmar care-mi amintea permanent de vremea în care aveam haine din care alege, dar nu intram chiar în nimic.  Întotdeauna mi s-a amintit de chestia asta, o dată la o anumită vreme, mi se amintește, la fel de lucrul ăsta, că niciodată nu e destul.

Să nu mai vorbesc de satanizarea mișcării. Mișcarea când eram mică cădea ca un baros pe capul meu, din gura nutriționistului. Ca și cum îmi era greu să fac mișcare și-mi era lene. Lenea ca lenea, dar niciodată, cât am făcut sport în școală, dar și în afara ei, nu a fost un om care să stea cu mine să îmi explice ce să fac, să stea lângă mine, să mă încurajeze. Nu am practicat nici un sport niciodata, doar înot până am învățat și eventual ce mai făceam pe la sport. Mă punea mama să urc pante foarte abrupte cu o bicicletă de-aia de copii de 10 ani, în speranța că poate, printr-o minune, o să mă topesc ca prin minune. Întotdeauna, îndemnul la mișcare era ca îndemnul la vite. Da du-te și tu și fă mișcare, da du-te și cu și te mișcă ,mai ieși afară. Ca să ce, ca cei din jur să se uite la mine cu compasiunea aia, privirea aia.

Până nu mi-a mai păsat și am început să fac pe eliptică cât îmi impuneam eu. 15 minute, 20, 25 de minute, 30 de minute, 35. Puțin câte puțin, la fel cum și grăsimea se ducea puțin câte puțin. Nimeni nu trebuia să-mi mai zică să merg să mă mișc (că eu nu mă văd?) Uite, mă vedeam. Și apoi din curiozitate am făcut și Pilates, apoi am început să alerg. Cu alergatul a fost the breakthrough. Eu, care am detestat orele de sport dintotdeauna, că niciodată nu eram pe chart-urile lor de performanță și mai eram și umilită gratuit pe deasupra, alergam de plăcere. Începuse să-mi placă sportul, pentru că după sport, eram happy, shiny, energică.  Încă o dată, cei din jurul meu, care cică știu mai bine, înțeleg mai bine, au eșuat lamentabil în a mă băga în ceva care m-ar fi scutit de multe suferințe și deziluzionări. În general viziunea despre sport este bolnavă în jurul meu, dar asta o să povestesc probabil mai târziu.

Fără să mă bat cu cărămida în piept, că ce grozavă sunt, pot spune că știu ce înseamnă să te lupți cu kilogramele în plus, fără să fiu atât de înnebunită de diete, deși am ținut mai multe decât mare parte din cunoscuții mei, fără rezultate pe termen lung. Dieta ți-o faci tu, și nu e regim, e mai degrabă un mod de viață, pe care trebuie să-l îmbrățișez, slab, gras, frumos, urât, oricum ai fi. Poate pentru că știu cum e nu am nici un fel de milă față de grașii care își plâng de milă că ei sunt cum sunt, dar nu au făcut nimic să schimbe ceva. La fel, nu am milă față de mine și de multe ori, eu sunt mai dură cu mine, decât cei din jur, care încă mai încearcă să demonizeze treaba asta, fără să-și dea seama cât de mult habar am de mine, cât de conștientă de modul în care arăt pot să fiu, de fiecare dată când ies din casă, indiferent dacă m-am îngrășat sau nu, dacă sunt schelet umblător sau nu.

Iar acum am început din nou. New spring, new challenge. Mergem iară la război și nu e mai ușor ca înainte, doar sunt determinată ca de data asta să omor pe fiecare demon în parte, ca să pot să îmi văd de viața mea, bine mersi, să reduc ce am de redus și să mă simt bine în pielea mea, în normalitatea mea, fără să mă mai simt întotdeauna ca fetița de 8-9 ani, care plângea într-un colț că nimeni nu vrea să se joace cu ea și că mi-au dat nume jignitoare . De data asta, vreau să termin o dată pentru totdeauna cu confruntarea asta dintre mine și mine, cu tot cu  fantomele trecutului meu.

Asta este, zece kilograme nu e un colț de țară pentru cineva care a dat jos 32 , plus cele de-a lungul timpului care și-au găsit mijlocul să se întoarcă înapoi la mine pe fund. Am început să merg la sală. Probabil o să fie interesant să spun ce văd pe acolo, probabil o să mai port niște conversații cu blogul pe tema asta, fără să intru în detalii și fără să dau după aceea secrete ale succesului, ca și cum m-am făcut some fitness guru, doar pentru c-am putut ridica greutatea de doua kilograme și instructorul m-a văzut, deci my life is complete.  Nu sunt și nu o să fiu vreodată, că și eu însămi sunt o enigmă pentru mine, iar odată dezlegată, o să fiu fericită.

Deci, a fost o dată ca niciodată, o fată în pierderea fundului regăsit. Speră să nu-l mai regăsească niciodată, dar aventura o să fie interesantă. Veniți?

Anunțuri

2 gânduri despre “În pierderea fundului găsit

  1. Draga mea,
    Nu stiu daca este cineva mai potrivit ca mine sa te inteleaga…Si eu am avut marimea 32…si eu am fost in cautarea acelor blugi…Si eu…
    Dar din decembrie lucrurile s-au schimbat…in bine. Am inceput sa fac sport acasa, tae-boe. Si am inceput asta mergand pe principiul ca nu fac sport sa slabesc, ci fac pentru sanatate. Rezultatele nu au intarziat sa apara, ceea ce evident ma incurajeaza. Sunt 3 kg intr-o luna, dar remodelarea corporala e uimitoare. Crede-ma ca si eu am incercat tot ce a fost posibil, inclusiv pastile, care mi-au dereglat ciclul menstrual…Atunci am spus stop…
    In orice caz, vreau sa te intalnesc! Ar fi pacat sa nu savurez o cafea cu o persoana cu care atat de mult rezonez…Cauta-ma pe facebook…isaxx eu!Si hai sa depanam amintiri…;-)

    • La mine 32 a fost as far as I could go. Mai mult de atat n-am mai putut sa merg, pentru ca ducand greutate pe mine dintotdeauna, soldurile mi-or ramas late si riscam sa dau jos din masa musculara. Dar 32 era niiiice! 🙂
      Pai si eu acum am inceput sa merg la sala, tot pentru ca simteam nevoia sa fac miscare. Iti dai seama, trei ani zi de zi, un an jumate de pauza…eram ca un drogat fara drog, intotdeauna erau perioade cand mi se facea tare dor.
      Eu pastile nu am incercat, sunt impotriva lor si in plus, am auzit de o prietena de familie care a facut cancer din cauza lor. Asta mi-a accentuat si mai mult the no-no din capul meu.
      Ma ai deja pe facebook. Daca ai adaugat de curand o Georgiana, cu ochelari aviator pe ochi, domiciliata in Cluj , atunci m-ai gasit 😀 Mi-ar face mare placere sa ne intalnim. Putem discuta pe facebook restul. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s