În pierderea fundului găsit [2]

Menționam într-un articolul trecut faptul că mă temeam să merg la sala ca să nu fiu judecată. Ei bine, a trecut iarna, iarba a înverzit, soarele a strălucit și mi-am dat seama că de voie, de nevoie, trebuie să trec de ușile alea și să mă apuc de treabă, dacă vreau să îmi fac o părere bună despre corpul meu până la vară și chiar permanent.

Cu economiile în mânuță, m-am hotărât să merg la o sală aproape de cămin, deși era mai scumpă decât altele. De ce? Pentru ca nu aveam nici o scuză să nu mă duc. Dacă mergeam undeva în celălalt capăt de Cluj, sigur mă dureau subit picioarele, îmi era lene să merg după geantă, apoi autobuz, apoi sală, apoi autobuz din nou, apoi înapoi acasă, terminată psihic și fără chef de-a mai ridica o foaie de hîrtie de jos măcar. La sala aceasta am mai fost o dată, vorbisem cu un instructor și mi-a plăcut. E extinsă, aparate destule, benzi moderne, loc de făcut pe saltea, șmecherie. Muzică pe toate nivelele și aparent, șansa de a fi coordonată de cineva la fel de concentrat ca și tine pe obținerea de rezultate.

Și mă duc. Urc scările, ajung la recepție. Mândru de sine, Mușchiuleț stătea la tejghea. O să-i spun Mușchiuleț pentru că în zi de azi nu știu cum îl cheamă deși, și dacă aș ști, tot Mușchiuleț i-aș spune.  După cum vă dați seama, avea mușchii ca sculptați. Îi spun ce am de gând și îmi spune în ce constă programul și ce opțiuni am. Am zis gata, abonament student. Diferența dintre abonamentul student și cel full erau câteva zeci de lei pe care nu am vrut să-i spare pentru că aveam nevoie de ei și încă așteptam să îmi intre bursa ca să continui mirobolanta călătorie în fitness, deci orice bănuț pus din vreme deoparte nu era de lepădat. În plus, Mușchiuleț mă asigura că o să fie în permanență un instructor să mă ajute cu exercițiile dacă am nelămuriri, doar că dacă e aglomentat, nu poate sta lângă mine, că mai sunt și alții care au nevoie de el. Definește aglomerat, aveam să mă întreb eu mai târziu. Dar hei, cât de greu să și fie?! Mușchiuleț îmi bagă un zâmbet de-ăla smug, gen nu te îngrijora, instructorii aici își fac treaba că suntem bine plătiți.

No kidding. Nu mi-aș fi dat seama din tarifele la abonamente.

Eu în capul meu îmi făcusem planul că o să merg de trei ori pe săptămână și eram nerăbdătoare să merg, cum e normal la fiecare început. Prima dată Mușchiuleț mi-a arătat ce să fac pentru picioare, ceea ce știam în parte de când am mers mai înainte, în toamnă, să văd cum e.  Și mă pun să fac exercițiile în ordine până vin trei dudui. Două din ele, începătoare ca mine, sub tutela unei a treia, care fraților, era reclama umblătoare a Nike, ediția roz bombon. Și adidași, și pantaloni de-ăia mulați de firmă, inclusiv mănuși anti-aderente să nu cumva să îi cadă greutatea de 0.5 pe picioruș. Avea inclusiv greutatea de 0.5 în mână și cu atitudine de connoisseur, după ce Mușchiuleț le dăduse probabil intrucțiunile clasice de patru ture de câte zece repetiții pe fiecare aparat duduilor, le spune lor să nu facă așa, ci 6,8, 10, 10 repetiții, că așa își ard fundul mai repede. Gen…de ce să ascultăm de instructorul avizat?! Și se pun astea pe aparat, ridică de 10 ori picioarele și se dau jos. Epuizant. Prea greu. Fiind pe ușor deja. Se mai întind, dau o tură aparatului, mai râd de una alta. Se mai pun, mai fac niște repetiții anemice, iară se dau jos, mai vorbesc de prietenul cealeilalte, mai dă o tură la aparat respectiva, apoi nici mai mult nici mai puțin se pune cu fundul pe el și stau toate la taifas. Ăla fiind aparatul pe care urma eu să mă pun, ăla și următorul, ocupat de cealaltă, care aparent nu înțelegea, la fel, sensul sintagmei „pauză de un minut fără să te dai jos de pe aparate”. Și în timp ce amatoarele din categoria penală iroseau vremea pe bani făcând nimic, domnișoara Nike se pune taman în mijlocul aparatelor, în cel mai inoportun loc posibil, iși îndoaie mâna în spate cu greutatea astronomică pe care o ținea în mână și începe un exercițiu de triceps extrem de solicitant, încordându-și și fundul și uitându-se repetat în spate, căci era în raza vizuală a lui Mușchiuleț și știm cu toții de ce. Apoi vine la mine și mă întrebă:  Mai ai mult pe aparatul acela?că eu urmez!

No kidding, bitch. No kidding.

E trendy să mergi la sală mai degrabă decât sănătos. Sănătos e pe al doilea plan. Și evident  că după ce te-ai îndopat cu pufuleți toată iarna acuma trebuie să mergi să îți dai colăceii imaginari de pe tine jos. Acuma dacă mai te dai și la instructor cu ocazia asta, s-ar culca și el cu cineva, noh, de ce să fim răi? Trecut-au vremurile când lumea ar vrea să se facă instructori ca să ajute oamenii sincer, că aia e treaba lor. Prea puțini, ca în orice alt domeniu, fac treaba asta din vocație, din dorința de a ajuta. Acum treaba stă în felul următor: dacă ești o bombă sexi, cu colanți și maieu cu vedere, chiar dacă ai abonament student, Mușchiuleț o să stea lângă tine și o să te țină de mânuță până faci abdomene. O să îți explice ce vrei tu, și dacă nu înțelegi să tragi de o chestie, o să te ajute el, să nu cumva să te rănești. Dacă te duci la sală cu nădragii de casă și tricoul care-l porți când faci curățenie și nici n-ai alte gânduri criminale, în afară de stoarcerea fiecărei picături de grăsime de pe tine, Mușchiuleț o să ofteze când o să-l întrebi a doua oară cum se face exercițiul ăla de brațe, pentru că nu vrei să-l faci degeaba, nici nu vrei să îți disloci umărul pentru că ți-a dat o greutate prea grea, cause he doesn’t give enough crap, ca să stea lângă tine până te obișnuiești cu aparatele și fără el. Abonament de student, dar dacă nu ești o sexoasă evidentă sau franțuzoaică, degeaba cauți o îndrumare sinceră, darămite un program. Ironia marketingului: mai bine să îți vină tipe fabuloase la sală, decât să vină la sală pe recomandările unor rezultate fabuloase. Sau pe românește: n-ai dat x de lei în plus la abonament, să cadă presa pe tine, da?

Da.

Poate nu îmi place mie să bâzâi mai mult oamenii, dacă după trei întrebări îi văd cum dau ochii peste cap sau uită să mai vină cu mine la ultimul etaj, unde îmi făceam exercițiul până am uitat cum funcționează aparatul în cealaltă parte. Poate e vina mea că nu mă duc să stau pe capul intructorului până la punctul de-a urla pe mine. Poate nu înțeleg că la sfârșitul zilei totul se rezumă la bani și dacă stai într-o sală plină de aparate fără să știi ce să faci cu ele, e pentru că nu ți-ai făcut suficient de meticulos research-ul pe google, nu din vina instructorului. După o scurtă vreme, sala m-a lăsat rece. Și nu știu dacă pentru că mă simțeam ignorată, nu mă băgam ca țepușa la ei în coaste suficient de mult, sau pentru că nu foloseam machiaj, am fost atât de dezamăgită de ceva ce putea să fie atât de frumos. E aiurea să îți faci loc în program, să fii dispus să faci ceva, să nu ai nevoie de oameni să îți numere repetițiile, pentru că ești destul de disciplinată cât să fii sinceră față de tine, (conștiința și portofelul tău) și la sfârșit din ceva exterior ție, să nu poți să alimentezi în continuare entuziasmul ăla, pentru că lumea e plictisiți, domne. Poate totul era doar în capul meu, poate chiar așa a fost. Sau poate instructorii chiar sunt plătiți să vorbească la telefon călare pe-o bicicletă și, în plus, ai nevoie de atitudinea aia de rahat disimulată ca să te simți bine apropo de corpul tău și ce poți face cu el.

A.k.a : e bolnav  oricum ai pune-o.

Dar să nu plângeți cu amar, nici să nu vă gândiți că am renunțat, pentru că nu e atât de simplu. Nu pentru mine, cel puțin. Dacă mi-a adus ceva  bun abonamentul ăsta, mi-a adus șansa să adaug ceva nou la lista de chestii pe care le-am încercat până acum, și anume cycling-ul. Și cycling-ul…me liiikes! Departe de dudui parașute paranoice proaste, nepăsare, și castrul musculoșilor în devenire de la etajul întâi, impenetrabil și intimidant fără un instructor care să îți explice cum să nu te împrăștii toată pe-acolo ,un mister pe care știu eu că o să-l dezleg cândva, când o să mănânc my fair share de pufuleți iarna/ când o să vin la finisat. , am găsit ceva mai greu decât treizeci de minute pe bandă, în pantă (although that was nice too), în grup, în atmosferă faină și care dă mai multe rezultate decât statul cu mâinile în șold în mijlocul sălii, întrebându-mă ce naiba să fac, ca să lucrez ceva suficient cât să nu mă duc acasă simțindu-mă vinovată și furioasă că n-am făcut nimic major, când puteam să o fac.  Dar despre asta o să vorbesc mai pe larg în articolele următoare.

Voi ce părere aveți: atitudinea peste care am dat eu e distructivă sau constructivă? Cum ați vrea să fiți tratați într-un asemenea mediu?

Anunțuri

Un gând despre “În pierderea fundului găsit [2]

  1. Aud povești asemănătoare de la prieteni: dacă nu ești blondă, plasticată, rozalie și bronzată… ești lăsată în plata Domnului… asta dacă nu auzi comentarii jignitoare însoțite de ochi dați peste cap. Mi se pare și mie că multe merg la sală fiindcă e o modă, nu fiindcă le-ar folosi la ceva. Pentru ele e mai interesant să dai milioane pe echipamente scumpe de sală și să-ți faci un selfie în oglindă decât să mai și lucrezi acolo. Dar poate nu știm noi ce-i normal în zilele astea :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s