Dublu

Oare poți să îți dorești să fii împreună cu o persoană în aceeiași măsură în care uneori îți dorești să nu mai fii cu acea persoană?

Oare se poate? Stau și mă gândesc. Și aș spune cuiva, dar oricui aș spune, s-ar gândi că sunt două opțiuni: ori că sunt nebună, ori că ceva este foarte foarte greșit în relația mea, dar nu vreau să recunosc eu, ca să nu pară că îmi spăl lenjeria în public. Așa că scriu aici, că orice aș scrie, cine mă citește n-are dreptul să mă judece decât după ce scriu aici.

Dacă relația asta este ceva, este exact ce m-am dorit. Când mă așteptam eu mai puțin, l-am cunoscut pe this guy si this guy….this guy is different. În cel mai bun mod. Asta s-a întâmplat când practic, mă hotărâsem să mă las de orice pierdut de vreme cu băieți de cinci conversații pe facebook, după care…știi, de fapt nu vreau sa fiu emotionally available în nici un fel. Nici măcar ca prieten, că aia ar fi treapta de jos.

Am ieșit la scurtă vreme din arena inimilor frânte prea repede și am intrat la comod.

Odată intrată în jocul ăsta, a trebuit să joc după cum se cere. Relațiile au reguli nescrise și nediscutate, care intră în funcțiune înainte de regulile pe care le stabilești cu celălalt. Și la nouășpe ani ești confuz. Dar când îmi pasă de o persoană, nu pot să nu depun efortș de fapt, parcă nici nu văd efortul, cică îți vine natural. Sentimentele au crescut și s-au dezvoltat în așa măsură, încât nu pot vedea o zi în care să nu îi văd fața lui my loved one, chiar dacă pot să o fac doar printr-un ecran în majoritatea timpului. Uneori mă duc pe stradă și văd cupluri făcând chestii împreună și zâmbesc ca pentru mine, la gândul că acasă  am și eu pe cineva cu care pot fi așa. Alteori, când mă apucă pandaliile, mă uit în sus la Doamne Doamne și mă gândesc Oare era așa de greu să am și eu pe cineva care să fie aici, lângă mine?  Apoi merg acasa, mă spăl pe față, mă scutur un pic și mă gândesc că e copilăresc. I guess I am only human. Bineînteles că va veni o vreme în care o să stăm împreună undeva, pe un mal de mare, într-un apartament cât o cutie de chibrituri care să fie doar al noastru. Cândva o să avem cariere. Cândva o să ne construim o casă cu mâna noastră. Cândva o să pornesc laptopul doar ca să-mi citesc mailurile.

Chiar dacă e o relație la distanță și toată lumea zice că relațiile la distanță sunt menite să piară, că dacă nu rupi patul de trei ori pe zi, nu poți să ții la cineva și iubirea a murit (evident), cu toate greutățile, iubirea asta îmi incălzește inima. Și uit fiecare lacrimă plânsă și fiecare gând nefast și fiecare premoniție apocaliptică, când mă uit pe calendar și știu că VINE. Când văd că avionul A ATERIZAT. Când se deschid UȘILE. E așa mișto senzația. Apoi pentru câteva zile suntem ca orice alt cuplu: gătim împreună, mergem la cursurile mele, la supermarket, la plimbare în parc, ne uităm la House împreună….știți voi, chestiile astea perfect obișnuite. Și cred că sunt cea mai norocoasă persoană șii cea mai mândră. Apoi vine ziua când norișorul se sparge. Îmi împachetez valiza sau își împachetează valiza, cuibul nostru devine doar o cameră unde au dormit oameni și mergem la aeroport, ori eu cu el, ori el cu mine. Și e ca o înmormântare, oricât de mult încercăm să glumim și să discutăm de treburi faine. Înainte să treacă bine prin security, plâng toate lacrimile care cică le-am uitat. Nu ajunge în capătul străzii cu mașina și pe mine să nu mă apuce pandaliile.

Inevitabil. the dark moments return. Și lăsând la o parte distanța, care indiferent dacă există sau nu, este irelevantă când noi oameni se înțeleg și își vorbesc ca și cum nu ar fi plecat unul de lângă antul vreodată.  În orice relație există piticul ăla pe creier. Momentul în care poate fi bărbatul rupt din stele, că tot îți vine să mori când deschide gura, doar pentru că săracul nu știe ce gândești tu. Sau momentul în care încercă să te consoleze, dar când vorbește, vrei să tacă, dar când nu vorbește, vrei să vorbească. Pe mine uneori mă apucă așa, ca o răutate, ca o nevoie din asta să dau cu venin…și de ce? De ce, când omul de lângă mine mă înțelege ca nimeni altcineva, vreau câteodată să mă înghită pământul, să nu mă mai țină pentru un om care, clearly, n-are nici o vină că dintr-o dată mi se pune mie pata și am chef să ne certăm. Pentru momentele alea în care io mă dau super vitează, pentru că mă apucă toate chestiile idioate pe care le-am adunat despre relații, deodată. Gen vorbim despre orice, dar de ce să-ți spun asta? Dar cine ești tu să știi asta? Dar dacă tata are dreptate și ești la fel ca și ceilalți? Dacă…dacă…dacă… Să abandonezi tot fără nici un motiv, gen nici pentru că te neglijează, nici pentru că te jignește, nici pentru că o țineți numai într-o ceartă, nici pentru că sunteți la distanță, nici pentru că (Doamne ferește) te abuzează în moduri și mai rele. Nu. Doar pentru că ai tu pitici pe creier și două ore nu te poți gândi decât la moduri în care să pui capăt unei relații perfect sănătoase, perfect funcționale. Nu-i așa că-i amuzant și ironic în același timp?

Încep să cred că noi oamenii suntem atât de broken inside la un moment dat încât e prea bine câteodată să fie that good. Suntem antrenați să ne așteptăm să ne cadă drobul de sare în cap, chiar și când nu există un drob de sare. Încă de mici, suntem învățate că trebuie să avem încredere în oameni, și totuși să nu avem încredere în nimeni, că oamenii sunt înșelători. În contextul ăsta, oare cum știi că o persoană este THE ONE, chiar dacă, într-un mod bolnav, lumea e plină de THE ONES care tot ce vor e să-ți frângă inima? Nu știi…mergi doar cu instinctul…până când următorul gând negru se pogoară și o să-ți petreci ore gândindu-te ce l-a provocat, fără să găsești vreun răspuns.

După atâta vreme, încă sunt confuză cu privire la cum ar trebui să mă comport, oare ce-i bine și ce nu-i bine, ce-i de nefăcut. Din moment ce am ajung în momentul ăsta, multe le-am prins din mers, altfel n-aș fi ajuns aici. Cine știe dacă o să știu vreodată cum stă treaba și dacă, odată cu mutatul împreună, the dark paranoid side o să tacă odată pentru totdeauna. Poate da, poate nu. Poate cu cât trage mai tare binele de relația asta, cu atât se înverșunează și răul să tragă înapoi și chiar sunt…dublă.

Oricare ar fi răspunsul, am scris asta, doar ca să nu mă simt singura persoană care iubește disfuncțional, înconjurată de oameni care iubesc fără să își pună întrebări.

Poate am scris-o pentru ca să am confirmarea că nu înnebunesc….din iubire. Sau poate….

https://soundcloud.com/meo-pourreyron/fifty-shades-of-grey-crazy-in-love-beyonce-cover-sofia-karlberg   Fotografia a apărut prima dată pe flickr, dar eu am luat-o de aici  

Anunțuri

3 gânduri despre “Dublu

  1. Un lucru e sigur, draga mea, relaţiile nu-s tocmai uşoare şi uneori îţi vine să-ţi iei lumea în cap şi să pleci, dar nimic nu pică din cer, o relaţie necesită eforturi din partea amândurora pentru a fi cumva bine, pentru că suntem atât de diferiţi…

    • Asta-i adevarat, dar nu inseamna ca daca stii ca sunt acolo, ele dispar automat. Stiu ca iti trebuie munca si din fericire dorinta de-a fi bine nu e unilaterala in cazul meu. Atunci ar fi fost nasol. Si da, chiar si cand suntem foarte apropiati, e remarcabil cum isi scot diferentele coltii la iveala, cand ti-i lumea mai draga 😀 Dar o sa treaca 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s