Fugit irreparabile tempus

Print from original watercolor fashion illustration by Jessica Durrant titled Golden Eye. $26.00, via Etsy.

Știi momentul acela în care vezi un prieten vechi după ceva vreme și aveți ocazia să vorbiți mai mult?

Îți amintești momentele în care stai în intimitatea casei tale și te gândești în sinea ta dacă viața nu ar fi fost mai interesantă dacă persoana aceea nu s-ar fi îndepărtat, sau dacă tu nu te-ai fi îndepărtat?

Stăteam câteodată și mă gândeam oare ce face, oare viața ei e ok acum, oare îi place ce face, oare dacă ne-am vedea am putea să fim din nou ca înainte, ca și cum n-au trecut câțiva ani de când am schimbat o vorbă serioasă, gen…ani.

 Într-o manieră foarte à la Grey’s Anatomy,  oamenii nu se schimbă, oamenii se adaptează. Își ascund adevărata natură și adevăratele intenții mai bine, ca să nu mai răbufnească a doua oară. Odată ce dai drumul unei prietenii, te gândești undeva în capătul minții tale că până la urmă în ziua nunții tale o să stea în stânga ta, o să îți aranjeze rochia și o să mai strecoare câte o glumiță pe care numai tu ai înțelege-o, numai pentru că nu se poate abține. Uneori, ți-ai dori atât de mult când pui mâna pe telefon, să mai fie la speed-dial și când ai un gând să-l spui, pentru că doar ei poți să-l spui. Sau poți să o lași baltă cu totul, doar privind-o din altă perspectivă, eu am plecat și ea a fost rănită, așa că din motive strict legate de auto-conservare, a decis să mă uite sau să se obișnuiască cu ideea că da, nu mai sunt acolo, s-a terminat. Poate la fel cum am făcut eu.

Ideea e că oamenii nu se schimbă, chiar dacă îți scriu un an jumătate mai târziu spunând că și-au dat seama că s-au comportat cam aiurea cu oamenii și acum se schimbă. Ține puțin schimbarea asta. E mai comod să stai la o distanță de oamenii care țin la tine, te pune într-o postură de control, de unde ai beneficiul să te retragi fără să devină messy. Știu, pentru că sunt acolo, mare parte din timp. Nimeni nu mă cunoaște, nimănui nu îi pasă de viața mea și nimeni nu îmi apără interesele. Parcă le e frică, poate nu le pasă efectiv. Nimănui nu-i mai pasă acum, pentru că nimănui nu îi pasă de nimic oricum, nu ați auzit? Suntem în derivă, mici insulițe care nu se mai pot atașa unele de alte, care nu mai știu vorbi, care nu mai vor să vorbească. Acum suntem toți ca într-un curs în care proful dictează prea repede, și fiecare e cu nasul în caietul lui, încercând să scrie cât de mult le permite mâna: fiecare pentru sine, din dorința de a nu rămâne pe dinafară, își caută o plută ca să plutească. Mai contează viața mea? problemele mele? Eu n-am dreptul să mă plâng, dacă nu mă plâng sunt arogantă, dacă mă plâng, de fapt e doar o strategie. Am probleme doar în primul semestru, ulterior din prieteni am oameni care-mi cer chestii și cam atât. Oameni care mă țin de vorbă, ca să nu zică că numai îmi cer chestii, ca să mă simt eu prost. Oameni care oricât mi-aș dori, nu îmi pot înțelege modul meu de-a fi, ci se uită ca prin mine când vorbesc despre chestii, de parcă aș vorbi chineză, aprobând ca să nu dezaprobe.

Iar când stai lângă cineva fără de care nu concepeai că o să fie viața ta, și îți dai seama că motivele pentru care te-ai îndepărtat nu s-au schimbat prea mult, ți-e ciudă pe timp, ți-e ciudă pe schimbare. Ai vrea să cunoști din nou pe omul acela, ai vrea să vezi niște interes din partea persoanei , ai vrea o confirmare a faptului că după acest timp nu ești singura idioată care într-o seară de duminică, erai pe punctul să o suni să o întrebi de sănătate, pentru că te-au asaltat amintirile de altă dată și speri că și persoana cealaltă o să aibă aceeași părere. Idioată, idioată.

Ați fost cele mai bune prietene care au stat una lângă alta și-au vorbit trivialități, ca doi străini. Amintiri frumoase puse într-un dosar. Gândurile unor vremuri care nu se mai întorc niciodată. Schimbare. Mi-aș dori să nu simt, să fiu din nou naiva care chiar credea că prietenia noastră o să fie pentru totdeauna și că părerea asta este împărtășită. Dar e prea târziu. Iar în șase luni, prietenii de-acum vor deveni istorie, pentru că la sfârșit nu mai au ce să folosească din ceea ce am eu de oferit.

Iar când aud acum că nimeni nu-ți vrea binele, toți vor să te sape, de la oameni de care chiar îmi pasă și cărora vreau să le fie bine, mă apucă așa o furie crescândă, genul ăla de furie care o simți tot mai tare, din oalele capului până în vârful degetelor. Deci de ce mai spui omului că ioai, te iubesc, ioai ce mă bucur că suntem prieteni, când de fapt, oricum persoana aia îți sapă groapa? Cum să nu vrei să te detașezi, cum să te lași să fii prieten, să cazi în lacul ăla gândindu-te că o să te prindă cineva?

De multe ori aș vorbi cu cineva și stau în fața listei de facebook, sau cu agenda de la telefon în față, dând în sus și-n jos de scroll, gândindu-mă cu cine să vorbesc, cine m-ar înțelege. Unii se uită la mine ca și cum aș vorbi în chineză. Alții, când încep să fiu și eu ca o tânără de vârsta mea, jubilând la chestiile care-mi plac, murmură un âhâm distras, pierduți în gânduri care nu implică procesarea vorbelor mele. Mă lasă să vorbesc, fără să răspundă la nimic, apoi îmi spun că tare mult vorbesc. Și atunci mă răzgândesc, închid agenda telefonului, închid facebook-ul și mă uit la prietenul meu, care dintr-o privire, de la 950 de km știe când e ceva în neregulă. Omul care mă ascultă și care dezbate și cele mai idioate chestii. Care mă privește cu dragoste și căruia îi cade la rândul lui fața, când îmi cade fața, pentru că nu vrea să mă vadă vreodată altcumva decât my natural self, ambițios, glumeț și plin de vitalitate. Care nu vede în tot de fac o strategie, un subterfugiu și vede omul fără să folosească adjective introduse de prea. Ceea ce-am pățit cu el, este ceva ce mie mi se întâmplă extrem extrem de rar. E ca o cometă. De multe ori, glumeam cu el când îi ziceam că mi-ar place să existe un echivalent al lui feminin, nu ca să îi spun totul, ci sa să văd în ochii lui sclipirea de înțelegere care nu mă mai face să mă gândesc de două ori înainte să spun ceva, ca să evit privirea aia și âhâm-ul. Dar cum cometa asta a venit, s-ar putea să nu mai vină și una feminină, că deja prea multe cer.

Pățesc una „drăguță” , când ajung în contact cu prietenii mei și se distanțează pentru că am un prieten. Gen, acum îl ai pe el. Ce scuză drăguță de-a nu-ți păsa. Doar nici tu nu suni niciodată. Păi și robotul căsuței vocale are mai mult interes pentru mine decât tine, o persoană în carne și oase. Mai mult m-aș necăji, în loc să mă liniștesc. Altă scuză drăguță. 20 de minute îți sunt suficiente pe săptămână, am prea multă treabă ca să vorbesc cu tine. Primesc mai puțină atenție ca și câinele. Nu îmi place că nu mă aprobi tot timpul. Cumpără-ți un câine. Și cea mai drăguță e că nu îmi pasă de nimeni, că dacă mi-ar păsa, aș sta ca o căpușă pe toată lumea. Și îmi vine să-i dau pe toți dracu, și evident că nu sun pe nimeni, pentru că ideea de singurătate devine mai bună decât cea de nesingurătate singură.

Mentalități de căcat. Jur. Miriadele sunt doar niște iluzii optice: s-a terminat interesul, s-a terminat prietenia. A murit, săraca. Și poți avea prieteni de un an, trei ani, cinci sau zece, ca apoi să afli că de fapt, în anii ăștia, cel puțin ultimii, dacă nu toți, au fost o prefăcătorie pe care nu mai vor să o ascundă. Măcar există sinceritate la sfârșit, n-a murit și aia de tot. Prietenul care se cunoaște la nevoie e cel care ne aprobă, dar prietenul adevărat este cel care este întotdeauna sincer…said everybody, always! În toate lucrările, eseurile cu și despre prietenie, întotdeauna.

Iar lucrurile care se termină se termină cu un motiv pe care o să-l respect. Mâine o să uit un pic mai mult, o să zâmbesc mai larg gândindu-mă în sinea mea la momentele frumoase care nu mai sunt. Mă bucur că s-au întâmplat și nu îmi anulez posibilitatea să creez altele pe măsură, doar din cauză c-am dat de câteva ori cu capul. Sunt o nostalgică. În loc să cazi în depresie, nu mai bine trăiești cu speranța binelui în suflet?

Anunțuri

2 gânduri despre “Fugit irreparabile tempus

  1. Nu am mai intrat de mult timp pe blogul tău dar această postare mi-a atras atenția prin titlul său și prin micuțul conținut care am apucat să-l citesc din e-mail și sincer nici nu am citit două rânduri că am simțit nevoia să intru și să citesc tot articolul și imediat mi-a zburat gândul la cineva care la fel ca tine credeam că peste ani și ani vom fi prieteni .. însă când el și-a revenit și a fost așa cum trebuie a uitat tot ceea ce ne-am promis tot ceea ce am vorbit,iar acuma după vreo 2 ani aproape 3 când ne vedem de abia ne vorbim,și nu .. nu a plecat nimeni niciunde,doar că ceva între noi s-a fisurat și dintr-o dată s-a rupt tot … Iar eu sunt cea care a suferit un an întreg zi și noapte cu mii de întrebări fără răspunsuri crezându-mă vinovată din cine știe ce motive,până într-o zi când mi-am dat seama că nu eu am alungat persoana ci el s-a îndepărtat fără motiv și cu o lașitate ieșită din comun la fel cum știa foarte bine că nu îmi place ca oamenii să acționeze,prefer dacă tot e să plece din viața mea să-mi zică și motivele .. nu să plece și să-mi lase o gaură sângerând în suflet,dar cui îi pasă? Acelei persoane care altă dată promitea marea cu sarea? Sau persoanei de acum care nu mai dă nici doi lei pe ceea ce am avut? Și da,cel mai trist lucru este să te simți singur înconjurat de o mare de oameni .. atunci îți dai seama că singurătatea în sine este mai puțin dureroasă decât singurătatea în nesingurătate.

    • La mine ruptura s-a produs la sfarsitul liceului, pe ultima suta. Aproape doua luni am agonizat interior, apoi m-am obisnuit cu gandul. Ocazional ii mai povestesc dragului meu despre adolescenta mea, si imi vine in minte un episod cu ea si zambesc aducandu-mi aminte, apoi sufletul meu se intreaba mereu ce face. Dar niciodata nu pune mana pe telefon, se pare. Eu am fost buna pentru ea cand nu exista nimeni in jur, caci cand existau altii in jur, ei erau mai buni decat mine. Eram ultimul resort. Si mi-am dat foarte tarziu seama de asta, cand deja pierdusem, de un an bun contactul ce l-am avut inainte. Si m-a durut caderea aia. Iar cand cu seninatate ma intreba ce m-a apucat de fac crize si din alea, pur si simplu mi-am dat seama ca iau decizia corecta, si cu durere in suflet, am decis ca mai bine traiesc fara persoana respectiva, decat cu o persoana careia ii pasa dupa cum ii vine interesul pentru mine. Acum situatia se repeta, la facultate, tocmai dupa ce-am decis sa fiu eu insami cu persoana respectiva si sa ii spun verde in fata cand ceva mi se pare in neregula, ca asa mi se pare normal sa faca un prieten, nu sa te lase sa te bagi cu capul inainte intr-o situatie fara iesire. Sii toata lumea se aduna cu toata lumea, dar la sfarsitul zilei parca tot la fel de singura ma simt. Probabil unii oameni sunt facuti sa aduca pe toata lumea cu toata lumea, dar nu sa aduca toata lumea la sine, iar eu sunt una dintre ei 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s