#pierdcasanugasesc: This is who I AM

blog

Când am ajuns la 58 de kilograme, am postat pe blog, plină de mine, o poză făcută la mare, un fel de recompensă vizuală publică făcută mie pentru că am ajuns unde am ajuns. Slăbisem, la acel moment 31 de kilograme, deci aveam toate motivele să sar în sus de bucurie că atinsesem unicornica normalitate. Au trecut câteva săptămâni, vreo trei, și printre comentarii s-a strecurat o tipă care mi-a spus că ea nu e de acord cu ceea ce am făcut eu, spunând că nu arăt încă suficient de bine și ar trebui să îmi fie rușine să postez o poză cu mine așa, în toată imperfecțiunea mea. Vreo ipocrită, probabil, căreia îi făcea bine la stima de sine să se lege de cei care nu vor putea avea vreodată 48 de kile.  Al naibii ADN-ul ăsta, al naibii, știu!

Chiar dacă nu m-am simțit prost pentru acea poză lăsată în văzul lumii (nici acum nu știu prin ce minune), acel comentariu m-a pus pe gânduri. Pe toți v-ar pune pe gânduri, când normalitatea voastră ar deveni anormală. Voi probabil n-a trebuit să ridicați un deget pentru ea și în ciuda acestui fapt, tot vă plângeți. Presupun că e în natura voastră, a noastră să ne plângem, nu ne-o putem depăși. Dar eu vreau să încetez să fac asta, atât cât mă pot abține și vreau să nu mă mai uit la corpul meu ca și cum ar fi un monstru, sau un inamic. Vreau să mă uit la corpul meu ca la un prieten, care e suficient de puternic să facă toate pentru mine, lucru de care de multe ori nu îmi dau seama, absorbită în boala pe care o am.

Nu, boala nu este faptul că am ditamai curul și …uită-te și tu la picioarele alea, le vedeți cât suuuuunt? See, I did it again. E în capul meu. E un virus. Pentru că e fix acolo, e mult mai greu să îl scot afară. Nu pot face genoflexiuni, nici flotări, nici nu pot ridica greutăți cu el. Pot în schimb alerga cu el, și e cel mai groaznic partener de alergat la care te-ai putea gândi, genul ăla care flecărește tot drumul. Mă irită, dar mă obișnuiesc cu el, pentru că e singurul care-l am. E cuminte, până când vine vorba de corpul meu și îmi spun Acum, creierule, o să îți dai seama că ai o problemă și o să o accepți(cu ochii închiși și pumnii strânși, nu așa oricum). Dar când deschid ochii îmi dau seama că nu pot să accept ceea ce sunt, și ce fac atunci? Arunc cu adjective, unul mai negativ ca celălalt, un fel de bici pentru minte. Pentru că merit, pentru că sunt vinovată pentru toate relele din mine.  În loc să stau un pic și să evaluez și aspecte pozitive, de exemplu. Dar nu, biciul it is.

Mi-am dat seama  de ceva timp, dar poate momentul în care am realizat că unele lucruri de care țineam strâns nu își mai au rostul a fost într-o seară când stăteam în parcul de lângă Iulius Mall, cu my loved one și prima mea înghețată de mentă. Mă uitam la oamenii care aleargă încolo și încoace, fizionomii de toate felurile. Și am zâmbit. Pentru că mă uitam la cine vreau eu să fiu. Doar că nu în balerini. Știți, vorbesc cu el despre chestii din astea pentru că înțelege din experiență și mi-e foarte rușine să vorbesc despre fantomele astea, dar parcă când vorbesc cu el, rănile se închid și fantomele dispar și parcă toți norii se disipează un pic mai repede și sunt un om normal vorbind despre ceva normal, din nou.  Redevin persoana care eram înainte, fără să pierd ceea ce am învățat. Și culpabilitatea devine un inamic, nu o tentație, nu un refugiu. Și doare și te eliberează în același timp. Oare știți la ce mă refer?

Discutând la ceas de seară, trece o tipă pe lângă mine care nu era reclama umblătoare de la Nike, genul ăla tras ca prin inel care aleargă doar pentru că e trendy. Peste drum de noi, patru băieți. Le-aș da 18 ani maxim. Imaginați-vă tipa asta, cu părul în dezordine, transpirată, roșie, în nădragi de stat în casă alergând. Să îi fi văzut pe cei patru, cum imediat s-au pus pe râs, că uită-te la aia cum aleargă. 

Și m-am enervat de parcă alergam eu.

Da, măi, nu ești cea mai frumoasă nimfă, cu limba de-un cot, jumate din păr lipit de față și chiloții vizibili prin nădragii de casă, dar câteodată e AȘA DE GREU să îți vezi de treabă și să nu te legi verbal de tot ce-i sub soare?

Și vorbim aici de o persoană normală care se leagă de altă persoană normală. Să fim serioși, toți oamenii normali au grăsime ascunsă pe undeva. Toți oamenii normali mănâncă ceva dulce din când în când. Toți oamenii normali detestă să alerge fără o scuză bună. Toți oamenii normali au plăceri vinovate. Și ce dacă?  Ce îți dă dreptul dacă alergi undeva să te uiți la altul și să îl judeci pentru că are mai mult de lucru decât tine? Ce îți dă dreptul să te uiti ciudat la sală, la un om care îți cere ajutorul, ție, instructor, doar pentru că nu e fotomodel? Ce îți dă dreptul să spui cu voce tare lucruri care vor bântui gândurile celuilalt poate pentru ani de-acum încolo? E un om normal, ce, asta nu îi dă dreptul să vrea să se schimbe, fără să aprobi tu înainte validitatea ei pe pista de alergare? Hai nu mă înnebuni!

Fenomenul ăsta a creat virusul ce mă bântuie și vorbind cu voce tare despre asta, simt că parcă de multe lucruri nu m-am dezlipit deloc, deși au trecut ani de când mi s-au întâmplat și lucrurile s-au schimbat foarte mult. Nu mai gândesc cum gândeam atunci, conștientizez mai multe decât conștientizez acum. Sunt altfel acum. Și totuși, în cinstea demonilor mei, pun o poză pe care nu aș pune-o pentru că mi-e rușine. De ce? De-aia. Iată omul…. Eu, cea normală. Eu cea rotundă. Eu și fundul meu pe care vreau să îl pierd și să nu îl mai găsesc. În toată gloria. Asta sunt eu. Ce am făcut să ajung aici nu mai contează, ce o să fac de acum încolo nu contează, contează să mă bucur de cine sunt eu și să conștientizez că un corp frumos începe de la o minte frumoasă și sănătoasă. Cum o să fac asta? Dacă aș știi, ar fi fost marșul victoriei. Dar dacă stau să mă gândesc, e mare lucru și că am scris despre asta.

Anunțuri

4 gânduri despre “#pierdcasanugasesc: This is who I AM

    • Am slăbit în casă, fără să mă vadă nimeni, so I feel you, girl! 😀 Am alergat și pe afară, cu remarcile de rigoare, dar numai ca să știu cum e de cealaltă parte. E fain, dar numai când e goală pista :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s