La ce mă gândesc când nu ești aici #ungând

Când ești la distanță, întotdeauna trebuie să te confrunți cu tăcerea de după ce ai închis conversația de skype, momentul în care norișorul pe care l-ai creat între tine și partener este temporar indisponibil. E acel moment în care tu redevii singur și partenerul redevine singur și simți poate mai mult decât înainte golul care se întinde între voi.

Cândva consideram că asta este un fel de portiță de scăpare, gen în sfârșit am și eu posibilitatea să nu stau bot în bot cu cel la care țin și am timp să mă concentrez numai pe mine, fără să mă simt vinovată că îl las pe cel de lângă mine singur și în plata Domnului. Numai ca să aflu mai târziu, că atunci eram cu persoana nepotrivită. Vine o vreme în care nevoia de independență se amestecă cu momentele în care vrei să te ghemuiești în brațele omului pe care îl iubești. după o zi lungă, sau într-o perioadă aglomerată. Sau pur și simplu pentru că așa-ți vine. Am tendința, cam cu toată lumea, să nu covârșesc cu apeluri și cu întrebări de sănătate și în general evit să stau ca scaiul pe mare parte din oameni. Unii s-au și simțit neglijați și la asta am răspuns cu mai multă indiferență. Nu pentru că aș fi cinică, ci pur și simplu m-am dezvățat să stau agățată de oameni care nu fac asta în schimb. Numiți-o o lecție învățată sau legea minimului efort: o să te caut când simt nevoia, la fel cum și tu mă ignori cu săptămânile, ca mai apoi să faci la fel. Chiar și my loved one știe lucrul ăsta, dar spre deosebire de unele cunoștințe ale mele, înțelege necesitatea asta și ce raționament se ascunde în spatele ei. Și el e pretty much la fel și pentru asta niciodată nu s-a întâmplat să îmi spun că sunt o ființă fără inimă pentru că îndrăznesc, am tupeul să nu îi trimit mesaje sau să îl sun 24/7. El nu e surprins dacă nu răspund imediat la telefon, nici nu tăbărăște pe mine cu scenarii gen ai pe altcineva, așa simt eu în urină. Evident, devine îngrijorat când nu răspund o zi întreagă, dar și atunci presupune că ori sunt prinsă într-un somn vecin cu inconștiența, ori sunt foarte ocupată și o să îl caut eu mai incolo. Și ce e mai important, îmi înțelege perfect nevoia de intimitate, nevoia de a sta puțin fără el, de a lua decizii și fără el, deci nu mai am nimic de justificat din punctul ăsta de vedere, totul e natural.

Uneori ai impresia că e ușor să te detașezi de dulcegăriile de cuplu, până când ești privat de ele un timp mai îndelungat. Nu e ușor să scapi din iubire, e sincer imposibil să ieși din toate ițele acelea pe care le întinde, o mare textură complicată, care se complică cu fiecare zi care trece și fiecare cărămidă adăugată la peretele cuplului. Nu mai poți să te extragi din iubire când devine adevărată, sinceră și își cere drepturile. Și doare, doare, apoi o anesteziezi cu un alt tab deschis în browser. cu o altă conversație cu o prietenă, cu dramele altora…te amuzi să vezi că alții sunt fericiți unul lângă altul, când de fapt, poți să garantezi că sunt cu adevărat fericiți doar din niște poze? Oare știe cineva de toate momentele în care crezi că să ieși din toată povestea ar fi cea mai ușoară soluție, dar fără povestea asta, e ca și cum pământul s-a secat de culoare sau oxigen?

Eu nu mai cred în poze, eu cred în sinceritatea primei îmbrățișări din aeroport, când tot timpul ăsta dilatat in absentia se contractă dintr-o dată într-o mică nebuloasă de lumină care ai impresia că o să-ți explodeze în piept în momentul în care îl vezi venind de la distanță spre tine. Momentul acela în care bătăile din piept se simt ca bătăile de tun și îmbrățișarea aceea este singurul mod în care poți să respiri normal din nou.

Iubirile la distanță nu merg pentru că de obicei iubirea nu este suficient de puternică cât să răzbată durerea fiecărei despărțiri și fiecărei absențe. Când în loc de unul devin doi, atunci puterea de a trece peste greutatea separării devine mai mare, dar nici ea nu se poate expanda fără un ingredient esențial. Chiar și fata care credea până nu demult a învățat că din iubire nu te poți extrage ca dintr-o mașină în flăcări, sperând că nu o să aibă niște arsuri pe mâini în proces. Fără iubire adevărată, oare poți să înțelegi cât de departe poți ajunge alături de celălalt? Oare ai putea fără iubire, să treci peste propriul egoism pentru a fi un partener mai bun?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s