Furie

Mă gândesc uneori că am adunat atâta furie. Resentimente față de corpul meu, resentimente față de persoanele care mi-au spus că nu sunt în stare de nimic, resentimente față de prietenii care își iau lopățica și pleacă, de îndată ce nu mai au nevoie. Multă, multă furie. Mă trezesc dorindu-mi să fiu un fel de Eminem, să îmi găsesc un mod să pun durerea în cuvinte, cuvintele în propoziții și propozițiile în paragrafe. Să fie un fel de mărturie asupra vieții după mine. Ceva, o urmă că am fost aici și că exist. Și că contez.

Și simt. Chiar simt, serios.

Am ajuns un fel de mică monstruozitate care nici nu mai bagă de seamă când cineva se joacă din nou cu sentimentele mele. Cred că nu mai îmi pasă. Nu înțeleg de ce mai apoi ajung să mă pună pe gânduri gesturile astea. Adică, uită-te la mine, te citesc așa de bine printre rânduri, știi ce-ți poate capul îndeajuns, apoi când te manifești și faci exact cum zic, pufnesc din nou, că deh, evident că a făcut asta. Evident, nu poate mai bine. Evident, e doar un accident.

Când dau drumul numai așa, la o mică iritare personală, roboțeii ăștia previzibili se miră. Mamă, ce m-am enervat. Și nu a fost dată, în ultimul an, în care să nu mă gândesc oare ce s-ar întâmpla dacă aș da drumul la toată furia dintr-o dată. Dacă aș spune persoanei care nu m-a sunat, deși a zis că sună, să își bage telefonul în cur și să îi reamintesc fără puțin venin că eu nu i-am ignorat mesajele când avea nevoie. Să spun adevărul persoanei care mă lingușește, gen un cut the crap scurt, că nu m-a căcat mama curcubeu. Sunt așa de conștientă de chestiile astea. E ca și cum le văd în slow-motion cum vin spre mine, norișori de crap deghizat în parfum de trandafiri care se sparge de mine înainte să ajungă înăuntru. Gen: spoof, azi n-am chef, dar te rog, spune-mi azi ….ce vrei din nou?

Mă gândeam că am trei persoane pe care le sun în fiecare zi: mama, my loved one și ocazional tata și sincer, nu mă simt forever alone. Mai trimit un mesaj două când mi-e dor de cineva, dar de sunat…ar fi eveniment. Majoritatea oamenilor mă sună pentru că au nevoie de ceva: o informație, un set de cursuri, să le împrumut ceva. Eu nu sun aproape deloc. Dacă nu am o scobitoare, mă duc să îmi iau o cutie. Dacă mi-a fost rău, m-am dus singură și mi-am luat Debridat. Pentru că așa fac oamenii mari și dacă așteptam după cineva, probabil venea prietenul meu din Italia mai repede decât vecina de peste curte. Și mie nu îmi place, nici să aștept, nici să mă doară.

Și totuși mi se pare ciudat, că cică trebuie să vrei să fii înconjurat de oameni.Lumea în care am crescut presupunea ca dacă îți fac o favoare, favoarea aceea să mi se întoarcă și mie la nevoie. În cazul meu, îmi place să fiu aproape de oameni, nu să am nevoie de ei, pe cât posibil. Pentru că oamenii sunt aerieni și naivi și în general nu te poți baza pe ei. Le-ai făcut o favoare și vrei una în schimb? O să ți-o facă ca o sarcină pentru facultate: înainte cu două ore de predare, în doi peri și fără nici un pic de silință. Nici un pic de interes să facă o treabă bine pe care tu ai prestat-o în schimb. Și de ce ai vrea un produs defect, nu-i așa? Trebuie să fii nebun.

Și apoi nu simți durere, simți furie. Furia aia care te furnică pe mâini. Dar e prea târziu. Jucătorii și-au adunat taraba și s-au dus pe unde au văzut cu ochii. Jocul s-a terminat. Tu ai pierdut. Confetti și baloane cad metaforic pe sunete de claxoane, iar ție îți vine să împuști pe cineva. Pe cine să și împuști…fantasme? De ce să împuști ceva ce cu bună știință ai controlat?

Practic, nu pierd nimic. E de-a dreptul paradoxal.

Simți iubirea, grija, atenția. Apoi vine altă iubire, grijă, atenție. E un întreg ciclu. Și nu sunt rănită cât mă întreb uneori de ce nu pot simți nimic uneori? De ce sunt așa ambivalentă uneori? Oare chiar am reușit să îmi impun detașarea aceea pe care mi-o doream în momentele alea din adolescență în care durerea era prea acută? Un fel de fitil de care tragi, eliberezi presiunea și de data asta, doar de data asta nu o să-ți zboare capul de pe umeri. Până la urmă toți au interese, deci concluzionez că interesul meu este să îmi păstrez capul.

Când o să devin Eminem în proză, nu vreau să fie despre arătat cu degetul la unul sau la altul, ci despre ceva care să facă pe fiecare tip de om să își dea seama cât de imbecil a fost să creadă că este fericit cu ceea ce e. Fericit ar trebui să fii cu ceea ce e bun și să îl aduni, nu să îl instrăinezi.

Și, Doamne, ce mi-aș dori să se țină de cuvânt, for once in their lives!

Anunțuri

3 gânduri despre “Furie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s