Firenze în cinci fotografii semnificative

Firenze a fost o destinație pe care eu și my loved one am ales-o cand ne gandeam unde sa mergem nou anul acesta. Anul trecut am făcut mai mult road-trips pe la lacurile de pe aproape de locul unde stă el, dar anul ăsta ne-am propus să mergem să încercăm să ieșim din zona noastră de comfort.

Parțial acest lucru s-a datorat și site-ului airbnb.com, pe care prietenul meu l-a găsit întâmplător, când ne mai uitam încolo și încoace. Un lucru pe care îl avem în comun amândoi este că ne place să vedem locuri noi și airbnb a intervenit la nivelul costurilor de viață. Să vă explic cum funcționează. Practic, avem de-a face cu o platformă deschisă proprietarilor de case din toată lumea, care oferă spre închiriere camere din casele lor, apartamente private și chiar și case uneori, celor care doresc să petreacă doar câteva zile într-un loc sau altul din lumea această largă. Prețurile variază, evident, în funcție de gradul de confort și de poziția pe care o ai față de centrul orașului. Astfel, dacă stai mai departe de centru, ai șanse să găsești cazare mai ieftină decât dacă ai sta în inima unui oraș mare. Sunt, desigur, persoane care îți pot oferi centrul orașului, dacă poți să plătești de la 150 de euro în sus.

Avantajul pe care îl ai față de hotel este că ai șanse să găsești cazare ieftină dacă nu ești foarte pretențios (gen nu te deranjează să împarti o baie cu alți turiști sau bucătăria cu proprietarii casei) si ai și beneficiul de-a avea la dispoziție o bucătărie, ceea ce nu poți avea la hotel. Lipsa bucătăriei te obligă să mănânci la restaurant, și din experiență știu că un prânz poate fi destul de greu asupra buzunarului mai ales dacă călătorești pe un buget.

Noi, spre exemplu, am preferat să ne plătim intrările la muzee în locul prânzurilor și am căutat să găsim o gazdă care să ne ofere cele mai multe beneficii pe bani cât mai puțin(suntem tineri și banii nu ne cresc în copaci). Așa l-am găsit pe Gianpaolo, care oferea turiștilor trei camere într-o casă colorată vesel, ce părea foarte primitoare. Chiar a fost veselă și primitoare și ce ne-a plăcut amândurora a fost faptul că Gianpaolo a fost o tolbă de informații apropo de unde să mâncăm sau unde să ne parcăm. Strada pe care stătea avea pe o parte case în stil florentin, în tonuri calde de galben cremă-de-zahăr-ars cu o mică curte în față pliină de verdeață, iar peste drum era un parc cu alei pietonale și pistă ciclabilă. Plin plin de copaci, înalți și verzi. Aici am avut ocazia să observăm că spre deosebire de oamenii din zona unde stă el, florentinii, tineri sau bătrâni, stau la poartă pe bancă la taclale. Glasul lor e melodios și graiul mai dulce, de ți-e mai mare dragul să îi asculți (mai ales eu care mor după limba italină și am început să mă exprim binișor pentru o începătoare tocmai datorită modului în care vorbesc). Sunt mult mai prietenoși și odată intră în vorbă cu tine. Asta îți dă impresia că ești de-al locului de multă vreme, astfel bine primit. Dacă ai sta în hotel, ai sta în camera ta, când nu ai merge să vizitezi diverse locuri. În general, străinii nu interacționează cu tine pe stradă, decât dacă sunt indieni sau afro-americani și încearcă să îți vândă selfie-sticks sau tot felul de chinezării overpriced. La hotel, e și mai comod să nu vorbești cu cel de lângă tine, că doar ce treabă ai tu cu el? Când stai într-o casă în care unele facilități se împart, ai ocazia să vorbești cu cei cu care împarți casa. Astfel, am vorbit cu două fete din Oregon, o columbiancă ce studiază la Torino, my loved one a vorbit cu un austriac din Innsbruck, eu am vorbit cu fiica lui, apoi în ultima seară înainte să plecăm, am schimbat impresii despre călătorit cu un cuplu de americani, aproape de vârsta nostră. Asta doar în patru zile. Probabil mai bine decât dacă așteptam să se bage străinii în seamă cu mine pe unde m-am mai plimbat.

DSC00266Elementul surpriză al casei lui Gianpaolo, care ne-a făcut să alegem instant fix casa lui a fost faptul că oferea două biciclete celor care se cazau la el. Am intuit (extrem de inspirat) că am avea mobilitate mult mai mare cu bicicletele decât cu mașina, plus am evita costul parcărilor (de la 1,5 euro în sus pe oră; parcarea e interzisă pe mare parte din străduțele de pe centru). Parcarea unde stătea Gianpaolo era gratis pe toată strada, deci am tăiat și asta de pe listă. Dar nu vă imaginați că am stat aproape de locul unde mă aflu în poza de sus. Până exact în locul acesta trebuia să străbatem cam 15-20 de minute, prin Parco delle Cascine și ținând malul lui Arno cel minunat, să ajungem pe la Piazza Goldoni, unde găseam loc de parcare pentru biciclete, fără să plătim. Toate locurile de biciclete erau gratuite, atâta timp cât aveai cu ce le lega, ca să te poți parca. Am considerat poza aceasta semnificativă pentru că nu am văzut loc în care bicicliștii să circule atât de liber cum am văzut pe aici. Puteai ajunge pe piste ciclabile până în inima centrului istoric fără probleme, plus că era și plăcut să te aerisești un pic. Nimeni, absolut NIMENI nu se băga în calea ta, șoferii nu claxonau și în general îți făceau loc să ieși sau să treci, FĂRĂ să te claxoneze până te surzeau de o ureche. De asemenea pietonii erau foarte toleranți, chiar și turiștii. Am avut și niște priviri invidioase aruncate asupra bicicletei pe care o țin în mână. Nu e un oraș ușor de parcurs dacă nu ai picioare rezistente, darămite să mergi câțiva kilometri în plus de la hotel până în centrul istoric, pe lângă kilometrii deloc de neglijat pe care să îi parcurgi pe străduțe, până la punctele de interes. Practic ești tot pe jos.Chiar și noi am suferit de dureri de picioare și de spate groaznice, având în vedere că doar parcul avea aleea de peste 4 kilometri lungime. Dar, cum îi ziceam lui my loved one după o zi lungă și un duș rece, e obosit bun. Părerea mea personală e că mai bine te plângi ocazional că nu mai poți, dar continui să mergi, decât să regreți că ai pierdut obiective turistice pe care nu se știe când ai ocazia să le mai revezi.

DSC00331Al doilea lucru pe care trebuie să îl știți despre Firenze este faptul că toate lucrurile aici sunt mari. Când spun mare, spun kilometri parcurși și înăuntru, nu doar afară, în biserici, dar nu numai. Cea din poză este cupola lui Brunelleschi aparținând Bazilicii Santa Maria del Fiore. Aceasta mai este cunoscută și ca il Duomo di Firenze. Odată ce pui ochii pe ea, nu ți-i mai poți îndepărta pentru mult timp. Fun fact: Brunelleschi a fost singurul arhitect care a știut cum să facă o boltă de asemenea mărime (cam 45 m. diametru) și a câștigat postul de arhitect al ei, realizând-o fără să arate înainte nici un fel de plan oamenilor orașului care l-au tocmit. Capacitățile lui i-au câștigat un loc înăuntru Domului pe care îl vedeți în fotografie, oamenii acelor vremuri considerându-l un om demn de recunoaștere eternă. Jos pălăria în fața lui chiar și în 2015, căci a contribuit la construirea celei mai mari biserici catolice pe care am pus ochii vreodată. E copleșitor de mare, dar e sublimă, atât în exterior cât și în interior, unde cupola lui Vasari îți taie pur și simplu respirația. O poartă spre cer.

DSC00398Am văzut-o în manuale de desen, am văzut-o în manuale de istorie, dar nu m-a impresionat în mod special ca atunci când am văzut-o față în față. It got emotional. Petreci ani de zile gândindu-te că e doar un tablou, apoi când îl vezi față în față,  pe un perete întreg,imens și poți să îl privești, să te scufunzi în detaliile lui, ca florile din jurul lui Venus care par să fie suflate de vânt în timp ce te uiți sau frumusețea ei diafană, deși anatomic vorbind ea este o ciudățenie…te face să te gândești la artă și cum estetica e percepută diferit de fiecare om, dar continuă să surprindă în feluri mereu noi, deși percepția ta s-a schimbat față de percepția omului din Renaștere. Și acum, amintindu-mi de el mă gîndesc cât de pricepuți au fost oamenii aceia și ce glume sunt oamenii de acum, mare parte din ei. Atunci, oamenii minunați creau ce e în spatele meu, ca oamenii să se minuneze, acum oameni ca Zuckerberg sunt considerați geniali pentru că au creat rețele de socializare sau alte trucuri să îndobitocească și înrobească lumea fără lanțuri. Am avut multe exemple de oameni care și-au făcut selfies cu Nașterea lui Venus, ca să se laude că au văzut-o, fără ca măcar să se uite la ea. M-am întristat. Când vezi opere ca cea a lui Boticelli, dar nu numai, care au rezistat de sute de ani și au impresionat oamenii de sute de ani, îți dai seama cât de subtilă e linia între banalitate și geniu și cum totuși, tu nu poți concura cu ea. Nu toți oamenii au smerenia asta, totuși. Majoritatea își dau check-in la Ufizzi, dar nu se bucură de el, câtuși de puțin. Ca să citez Eccleziastul: Vanitas vanitatum et omnia vanitas, adică vanitatea vanității și totul este vanitate. Totul este despre imaginea pe care ți-o creezi despre tine, nu despre cine ești de fapt.

DSC00583Nu poți vorbi despre Firenze fără să vorbești de notoria familie Medici. Imaginați-vă să trăiți într-o casă care să aibă asta pe tavan sau și mai bine, primul lucru pe care îl vedeți dimineața să fie asta. Nu ar fi frumos? Palazzo Pitti, căci aici se găsește, a fost una dintre reședințele familiei de Medici, iar acum găzduiește o bună bucată din tezaurul Florenței. Dacă la Uffizi l-am găsit pe Boticelli, Caravaggio și mulți alții, la Capela Mediceea am dat peste Michelangelo, la Pitti l-am găsit pe Rafael. Tavanul nu este de el, dar  asta nu îl face mai puțin frumos. Numai ideea de a găsi piese de artă de care numai ai auzit, prin oraș, este ceva ce pe mine personal mă încântă. Despre Medici știam multe deja: Primii bancheri din Europa, aveau toți oamenii importanți la picioare, corupția, plus unii au avut niște morți suspecte. Ce să nu îți placă, nu? Asta este partea lor luminoasă, parte menită să ascundă latura întunecată a ceea ce au fost ei în epocă. Dacă se spune că nu poți face bani mulți decât călcând peste cadavre, probabil ei ar fi un exemplu demn în istorie de acest principiu. Pe cât de roșu era mărul, pe atât de mari erau viermii din el. Dar mă gândeam că pe de-o parte, indiferent de unde vin banii, ei au făcut ceva extraordinar prin alimentarea orgoliilor lor mari: au adunat și lăsat lumii moștenirea operelor de artă ce ar fi fost pierdute altfel. Atâta talent irosit fără un loc de muncă, nu? Plus, ce făceau ei nu influența artiștii care lucrau pentru ei. Șansa de a lucra, însă, cu materiale prețioase era o influență bună pentru dezvoltarea artiștilor cu potențial. Din punctul de vedere al plăcerii pentru artă și cultivării valorizării artei, sunt de acord cu ei, și-au folosit banii bine. Au înțeles că singurul mod al evoluției unei civilizații este să lași ceva de care să își amintească ceilalți. Au văzut asta la greci, ale căror sculpturi le colecționau, plus contribuiau financiar la dezgroparea lor. Față de politicienii din zilele noastre, influența lor asupra comunității se vede din orice parte a orașului te-ai uita, chiar și azi. Ce au lăsat în urmă e măreț. Clădiri masive, uși imense sculptate cu măiestrie, săli cu fresce luxuriante, marmură de cea mai bună calitate peste tot, un cavou cât o catedrală, zeci de opere de artă, zeci de oameni de care știm datorită lor. Nu mai spun de porțile Baptisteriului de lângă Basilica Santa Maria del Fiore, care sunt confecționate din aur masiv și erau considerate porți către paradis în epocă. Peste tot vezi mâna lor, chiar și indirect, în nume de restaurante, baruri sau magazine de suveniruri.

DSC00548 De aceea am ales ca cea de-a cincea fotografie semnificativă să fie cu my loved one toropit de căldură. Ne-a rupt căldura, în cazul în care nu am menționat-o deja. Aici suntem la Piazzale Michelangelo, de unde se vede cea mai frumoasă panoramă a orașului. Desigur, nu singura. Dacă sunteți mai pretențioși, puteți urca în turnul acela, care are 441 de scări până sus. Acela este Torre del Palazzo Vecchio(cel maro). Apoi, unul mai micuț, vorba vine, e Campanile, care nu se vede aici. El are 411 trepte. Vaai, dar nu este lift? Nu, nu l-au conceput pentru puturoși. Aș fi stat ore intregi acolo, să îmbrățișez tot orașul. Am văzut doar punctele majore, daar a fost superb. E genul de oraș pe care pur și simplu nu îl vezi numai o dată, pentru că ar fi o risipă totală. Sunt multe galerii mici de artă și antique shops, piețe și muzee. Încă mai trebuie să îl vedem pe David, pe amândoi de fapt.  Intenționat am lăsat câteva nevizitate, tocmai ca să avem un motiv să ne întoarcem. E un oraș de nota 20, numai să ai picioare să poți parcurge tot, cum menționam undeva mai sus. Îl recomandăm în lunile în care nu se lipește mâtza de asfalt. Maare recomandare pentru cine admiră arta renascentistă de…well…mult, ca mine. Respiră istorie prin fiecare por, deci dacă nu te interesează, irosește-ți banii în altă parte. Despre nightlife nu știm, dar puteți mânca bine dacă vă plimbați un pic și nu vă plafonați pe centrul aglomerat.

Pentru alte întrebări sau feedback asupra review-ului, vă invit să comentați mai jos!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s