Nu pot trăi fără un bărbat

Why U No Pin

Di ce? Are azot, oxigen? Apă? Ceva vital?

Dacă ai răspuns nu la aceste întrebări, înseamnă că să trăiești fără așa ceva nu este așa de greu. Mai ales după ce te-ai despărțit de el. Mai ales pentru că te-ai despărțit de el pentru că e un mitocan (pe bune, chiar e) și tu știi asta. Mă gândesc că ar trebui acceptată valoarea acestei afirmații numai de dragul dorinței tale de a avea timp pentru tine, de a avea timp pentru tine, de a fi un pic și pentru tine. Mai ții minte, egoismul acela?!

Nu am putut înțelege și probabil nu o să pot înțelege prea curînd de ce femeile nefericite stau în relații nefericite. Și aici mă refer la fetișcane de vârsta mea, strict, care nu au absolut nimic de-a face cu căsătoria, copii etc. Sunt frumoase, libere ca pasărea cerului să aleagă din ce e mai bun, sau măcar ce e mai bun din ceea ce au disponibil.

Și totuși, se leagă de cei mai nepotriviți oameni, doar pentru că le dau atenție. Asta m-a enervat pe mine, mai înainte, când am fost și eu disperată după atenție. Când ești la vârsta aceea în care nu știi cine ești, deci nici ceea ce meriți, nici ceea ce vrei, e foarte ușor să cazi în capcana unor vorbe dulci. Am fost cu toții adolescenți, plini de coșuri și în general awkward. Mergeam cu prietenii în club sau pub sau la vreun majorat și îmi doream să mă bage cineva în seamă și pe mine. Mai ales pentru noi fetele, să vezi pe unele care un-doi se lipesc de tipi sau de alți oameni…te face să te simți ca și cum ai tu ceva, o boală și ești cu corn în frunte, de nimeni nu vrea să te ia la dans pe o piesă de-aia lentă, să îți fâlfâie și ție rochița. Așa că dansezi cu oricine te scoate la dans, chiar dacă e urât și te-a scos la dans numai ca să facă mișto de tine. E un mod bolnav de a aprecia intenția pe care a avut-o, faptul că te-a băgat în seamă. Eu am trecut  prin faza în care un tip drăguț mă scotea la dans numai ca să câștige un pariu cu prietenii lui, un fel de dans cu mascota.

Dar asta e adolescența.

La un moment dat, între 22 de ani câți o să am în curând și 17-18 câți aveam atunci, ar trebui să se producă un declic, o revelație, o schimbare, maturizare, cum vreți să îi spuneți. În cazul meu s-a întâmplat când m-am mutat la Cluj, în primul an de facultate. Atunci am fost doar eu, fără aripa părinților, fără prieten sau prieteni, prizonieră mie și capacităților mele de-a mă descurca singură. Și a fost mișto, că așa am început să îmi dau seama, printre străini, cam cât căcat pot suporta, ce tipi nu vreau să văd și ce tipi aș vrea să cunosc sau cam ce fel de oameni sunt în jurul tău când nu ai pe nimeni să încerce să te convingă că sunt de fapt într-un fel sau altul.

La unii, nu se produce niciodată schimbarea asta. Și la 20 de ani n-ar mai trebui să dansezi cu cine te scoate la dans, dacă doar ăla te scoate; ar trebui să fii mai selectiv la vârsta asta. Mi se pare trist să rămâi cu mentalitatea de 17 ani pentru totdeauna. Să exemplific: individa x se desparte de individul y pentru că individul y nu a fost potrivit, să zicem. Individul își găsește companie în mai puțin de o lună, motiv care generează nemulțumire și furie în sufletul individei x, care chiar credea că este neînlocuibilă. Există și facebook acum, ca să vezi în fiecare zi ce fac toți foștii tăi, dacă vrei. Așa că individa x se combină și ea, tot cu un tip nepotrivit. Că lasă că îi arată ea. Și surpriză, poate tipul ăla strânge bine în brațe, dar tot nu e ceea ce își dorește ea. Și așa ea își mai irosește o vreme cu un alt tip nepotrivit. Apoi când tipul nepotrivit o lasă și el, își găsește alt tip nepotrivit și tot așa. Că doar cum să o vadă fostul singură, să râdă cu actuala de pseudo suferința ei?! Și dacă ăsta a băgat-o în seamă, doar ce era să facă, să-l refuze? Cum să stea singură, să se sperie?!

De ce fac unele fete asta? De ce?!

Nu vreau să spun că viața singur e una ușoară și nici nu vreau să zic că până treci peste cineva nu ai nici un moment de judecată tulbure, pentru că nu e așa. Probabil dai dovadă de mare control de sine să nu răspunzi la provocările conștiinței tale dezorientate care te îndeamnă te încurci cu altcineva, când nu ți-ai revenit destul după o „mare iubire”. Dar merită, cred eu, să încerci să nu răspunzi la provocarea asta. Pentru că e o provocare stupidă și după părerea mea, te simți la fel de singur și cu altcineva lângă tine. Pentru că nimic nu o să îți umple golul format de un om, altceva decât acel om.

Dar nimeni nu înțelege asta, apoi mă sună să îmi povestescă despre cum noua relație nu merge bine, și cum lui y nu îi pasă că tu ești cu altcineva. De multe ori nu știu ce să le spun, cum să le fac să înțeleagă că modul în care se comportă e greșit. Cunosc o fată care s-a combinat cu un tip când era confuză după fostul. Întâmplător sau nu, ea și fostul sunt în aceeiași comunitate, deci riscul ca cei doi să se întâlnească pe stradă este ridicat. Noua achiziție a fost tot apă și miere cu ea, dar totul până când apărea fostul pe stradă. Chiar și o privire era incriminatoare, că lasă că știu eu că mă înșeli cu el când nu sunt aici. Ascultam reproșurile pe care i le făcea, care oricum o luai ajungea să aibă legătură cu proximitatea fostului de locuința respectivei. Întrebat dacă o să înceteze vreodată să folosească pe fostul ca armă împotriva ei, el a afirmat categoric că niciodată. Cât de trist, să fii legat de o persoană, dar persoana aia întotdeauna să creadă că o să fugi cu fostul, chiar dacă tu chiar ții la el. Cât de trist, să fii mereu sub semnul îndoielii, când puteai foarte bine să intri într-o relație când te linișteai și erai împăcată cu tine și pregătită de un nou angajament. Automat, încredere în ea zero. Deci de ce să îți pierzi timpul, nu?

Dar mă ascultă? Bineînțeles că nu. Aprobă firul raționamentului? Da. E o teorie frumoasă, logică, perfect aplicabilă. Până când actualul care se comportă ca un măgar, se întoarce la tine cu un buchet de flori și te face să uiți toate mojiciile pe care ți le-a făcut, mojicii pentru care te gândeai inclusiv să îi faci bagajul să plece din casa ta. Să fim serioși, balta nu are pește. Ele sunt realiste, pragmatice: evident că nu pot trăi fără un bărbat. Se tem de neputința singurătății, când de fapt independența ar fi un potențial.

Și de-ar fi scenariul diferit și ar sta tipa x fără individ între despărțiri, dând dovadă de niște bun simț cum rar mai vezi azi la dudui, tot nu s-ar putea abține să nu se combine cu un idiot. Legendarul tipar. O tipă de genul ăsta are nevoie de un bărbat generic, nu de bărbatul visurilor ei. Bărbatul visurilor e ca un Făt Frumos, s-au scris basme cu el, dar nimeni nu l-a întâlnit concret. După realizarea crudului adevăr că poate nu au dat peste un diamant neșlefuit, toate cred că o să se schimbe, de data asta o să fie diferit. Mai au ce face? Doar nu pot recunoaște public greșeala pe care au făcut-o, cu atât mai puțin față de actualul. Doh, cum am spus în cazul cunoștinței mele, întotdeauna e despre fostul, da? Niciodată nu se schimbă, nici mentalitatea lor, nici iubiții lor. Fete frumoase, cuminți, care merită ceva bun, dar sunt prea orbite de circumstanțe ca să și creadă că există. Fete care nemăritate suportă mojiciile pe care multe femei le suferă din partea cefelor late de soți pe care-i au, înainte să aibă verigheta pe deget. Fete care se și mărită cu mitocanii ăștia, urmând ca după să se înfrunte și cu pumnul iubitor al soțului, dacă îndrăznesc să aibă o părere. Fete care chiar dacă se întâlnesc cu pumnul iubitor al iubitului sau soțului, tot cred că o să se schimbe.

E GREȘIIIIT, dar cine să asculte adevărul, cine să creadă în el? Și suferința e adevărată, palpabilă, dar nu e ca și cum o fată din asta are spirit destul în ea, cât să pună piciorul în prag și să se înfurie. Doamne ferește. Mai bine suferă decât să recunoască nefericirea. Poți să le spui chestii, dar nu poți să și crezi că o să se schimbe ceva. Chiar și mama vede futilitatea unui astfel de demers. Dar eu mă încăpățânez încă, în stilul meu caracteristic, evident!

Și te întrebi la final, cum să creadă că există un întreg univers în afara cuștii în care cred că sunt prinse, când tot ce văd și aud le leagă și mai tare de cușca propriei lipse de respect de sine și a neîncrederii în propria persoană și în puterea de a găsi ceva mai bun?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s