Y u ciufut?

Why U No Pin

Începe tot mai mult să îmi placă imaginea asta, așa mult încât simt nevoia să o utilizez o a doua oară într-un articol. Poate o să o folosesc în toate articolele în care mă întreb de ce oamenii sunt într-un anume fel. Mă mai gândesc.

Anyways, sunt în vacanță. Știți voi momentul acela în care știți că sunteți într-o vacanță pentru că vă detașați cumva de toată agitația vieții cotidiene? Pentru mine asta înseamnă să merg acasă. Acasă acasă. Stau în Alba Iulia, lucky me. Și la țară, bonus. Deci, nu numai că mă rup de Cluj, facultă etc. când se termină anul universitar, dar mă rup a doua oară de orașul de baștină, pentru că stau la țară și merg la oraș doar când am chestii de făcut (gen mi-e dor de cumpărături și vreau să îmi scot bani de la bancomat, căci deh, BT nu s-a inventat la țară). Cine stă în Cluj, înțelege de ce am folosit tocmai BT (pentru că sunt peste tot). Chestii obișnuite pentru voi orășenii, presupun.

În fine, vin acasă din nou și după ce am petrecut opt ani într-un oraș, în fiecare zi la școală, apoi naveta, apoi iarăși școală, apoi petreci trei într-un oraș muuult mai mare, începi să vezi care sunt avantajele și dezavantajele vieții într-un oraș mare. Am crescut la țară, stau la țară, vin la țară cum prind un weekend liber, să îi văd pe ai mei și să mă deconectez (atât cât mai pot, din moment ce vreau să mă angajez), deci pentru mine, viața la oraș ar trebui să fie sufocantă. În mod surprinzător, nu e. Îmi place agitația. Mulțimile de oameni pe trotuare în centrul Clujului au un oarecare farmec. Îmi place să mă pierd în ele. Îmi place să mă țin de mână cu prietenul meu în timp ce hoinărim și să mă sărute dintr-o dată, doar pentru că simte nevoia atunci și acum și să nu fie priviri dezaprobatoare în jur. Fiecare are treaba lui în oraș, oamenii au prea puțin timp ca să te țină minte și să te pârască la maică-ta că ai îndrăznit să te comporți ca un adult de 22 de ani. Îmi place anonimitatea asta, faptul că ești doar un om pe stradă și atât.

Ce am observat la Cluj, spre deosebire de Alba Iulia este faptul că oamenii își mai zâmbesc câteodată pe autobuz sau pe stradă. Sunt în general foarte senină și am fața luminoasă, ca și cum întotdeauna zâmbesc cu sufletul și în general, e evident să vezi că e ceva în neregulă pentru că în majoritatea timpului sunt doar calmă. De aceea, inevitabil ajung să am contact vizual cu oamenii și oamenii să îmi răspundă la zâmbet pentru că serios, arăt ca o persoană de treabă. O să povestesc cu tine pe autobuz și o să ascult și o să zâmbesc, și o să fac o glumă și o să râzi. Serios, sunt genul ăla de om care se bucură și de o conversație de 25 de secunde.

Apoi vin la Alba și oamenii sunt morocănoși. Și în Alba, dar și în localitatea de unde sunt (care va rămâne anonimă). Oamenii se uită ciudat la tine dacă ești senin, e ca și cum ai avea o boală cu care sunt prea scârbiți să se molipsească. Da, viața într-un oraș mediu nu este senină, da, ai griji, dar trebuie să fii morocănos tot timpul pentru asta? Și eu am griji, și merg pe stradă procesând în mintea mea tactici ca să fac lucrurile cât mai bine pot, chiar dacă sunt senină și par că n-am nici o taină.

Tata lucrează în transportul în comun și vede în fiecare zi cât de scârbe sunt unii oameni. Gen serios, au printre cele mai moderne sisteme de transport din România, autobuze fabuloase și șoferi care sunt plătiți să își facă treaba, instruiți să o facă într-un anume fel, dar dacă un călător vrea să te fută, pe tine șofer, o să te fută. O să îți facă reclamație că nu ai deschis ușa din mijloc când toată lumea știe clar că urcarea se face prin față, doar pentru că poate, și e ciufut/ă. O să lipsească un biet șofer de 10% din salariu cu fiecare reclamație absurdă, doar pentru că e o persoană ciufută, care crede că toate i se cuvin când aud că clientul are întotdeauna dreptate. Dar merită dreptatea aia? Apoi se plânge că la noi nu e ca în vest. Mnoh, scuză-mă, ăia își merită dreptate pentru că nu sunt așa șovini cum sunt la noi.

Și nu e singurul caz. Poți să îți faci treaba cu profesionalism, să îți câștigi pâinea cinstit, că sistemul tot o să te transforme într-o scârbă. Sau nu, într-un pesimist. Gen, viziunea aia că nu o să se schimbe nimic niciodată, că totul e gri și toată lumea moare înainte de vreme. E normal să te simți așa. Vezi oamenii încruntați în fiecare zi. Dacă îți pupi prietenul la poartă înainte să plece, știind că nu o să îl mai vezi două luni, ești o curvă. Dacă îți inviți prietenul înăuntru, să îl servești cu o cafea când părinții tăi nu-s acasă, ești o curvă. Dacă nu ești cu nimeni, ești lesbiană. Dacă ești plinuță, dar nu te lași bătută, cineva o să te facă să îți stea mâncarea în gât amintindu-ți că ai mai pus niște kilograme în plus, în loc să te îmbrățișeze și să îți spună că i-a fost dor de tine de un an de zile de când nu v-ați mai văzut.

Di ce? Di ce nu poți spune ceva drăguț?!

E greu să fii amabil, tu ești tânăra fără griji, eu sunt părinți cu case și mașini. Oau, mai adulți decât adulții, no shit. Așa am avut parte de o întâmplare cel puțin hilară, acum vreo săptămână, când la supermarketul din sat stăteam la coadă și povesteam. My loved one voia să își ia doar un pachet de țigări, deci clar, nu aveam coș. Nu mai știu despre ce vorbeam, dar în mod clar am și chicotit la un moment dat și am fost așa absorbiți încât am uitat că ne venea rândul la casă. Ați pățit-o cu toții, nu? Baba asta din spate, evident, deranjată de buna noastră dispoziție. Puii mei, sunteți la supermarket, trebuie să plângeți. Își pune chestiile pe bandă. Vânzătoarea, și ea prinsă cu clienții precedenți și cu banda plină, crede că noi urmăm, deși nu cumpărasem nimic și clar, erau cumpărăturile babei. Prietenul meu nu poate tăcea și spune că e rândul nostru când pornește banda,(chiar era rândul nostru) la care baba face că nu era rândul vostru când vorbeați între voi. Oh, SCUZĂ-MĂ că vorbeam cu prietenul meu stând la coadă la supermarket, mii de scuze. Vânzătoarea zâmbește, ne întreabă ce să ne dea, îi dă pachetul de țigări, dar baba tot pufăie, căci deh, am rupt deja două reguli ale vieții de scârbă, categorie a lanțului trofic căreia nu aparținem. El tot nu tace și îi spune că e mai bine dacă nu ne enervăm, că nu am făcut nimic, apoi am ieșit. Pun pariu că ne-a crezut nepoliticoși pentru că am îndrăznit să o convertim la altă religie.

Și mă trezesc lovindu-mă de mecanicismele în care s-au prins părinții mei și în ideile astea stereotipice cu care, spre deosebire de alte cunoștințe de-ale mele, nu m-am lovit până acum. Mă trezesc dorindu-mi ca ai mei să fie la fel de veseli cum erau când eram mai mică. Mă trezesc dorindu-mi să nu mă simt ca și cum calc pe gheață subțire de fiecare dată când sunt în public, cu atât mai mult cu cât sunt adultă acum. Încerc să nu mă las manipulată de situația asta de lucruri, dar câteodată îmi e greu să nu tânjesc din nou după anonimitatea unui oraș mare, în care oamenii sunt de treabă, sau cel puțin eficienți, dacă nu amabili, fără să îți strice o zi care ar fi fost minunată altfel.

Anunțuri

3 gânduri despre “Y u ciufut?

  1. Cred ca e nevoie sa treacă cateva generații pana sa ne venim la cap si sa nu mai fim atat de NASPA in public, noi ca oameni, popor, ma refer… Stiu perfect la ce te referi cand spui de zâmbitul oamenilor pe strada, eu asta nu l-am învățat in Cluj, ci in străinătate, dar m-a ajutat foarte mult sa-mi dau seama de cat de închiși si supărați sunt oamenii in țara noastra. Eu inteleg ca lipsa grijilor ii face pe tinerii (din Cluj) si străinii (din străinătate) sa fie veseli si sa nu aibă constant o privire de „te omor daca îmi adresezi un cuvânt” pe fata, dar mi se pare ca mulți ar avea de învățat si adoptat atitudinea asta… Nu esti mai șmecher daca esti al dracului! Doar ca mi se pare ca peste o anumită vârsta degeaba mai încerci sa schimbi oamenii ca n-ai cu cine – vezi baba de la magazinul, eu ziceam un „doamne, iart-o” de eram in locul tau :))… Eu vad si la ai mei părinți, pe care nu ii consider din generația veche si oarecum (câteodată) destul de open minded, ca au unele chestii pe care nimeni nu li le mai poate schimba si scoate din cap NEVER EVER si pentru nimic in lume.

    Eu zic ca de noi tine sa ne învățam copiii sa fie altfel, mai deschiși, veseli, mai zâmbitori, mai buni si se rezolva lucrurile in vreo câteva generații viitoare! 🙂

    • @Ioana: Sunt sigura ca i-am spus prietenului meu să în plata Domnului, deci close enough:)) Eu acum încep să descopăr că ai mei au idei de-alea care nu le voi putea schimba veci, si mama e in her forties si tata in his fifties, nici nu-s inaintați în vârstă, ca bunicul, de exemplu. De multe ori, bunicul a fost mai deschis la minte ca ei, deși dacă intru la ce idei fixe are el, probabil aș scrie un post aici, în commentarii. E aiurea, știi, uneori mă tem că dacă nu plec suficient de repede, devin și eu o scârbă acră și o să îi cresc în spiritul ăsta și eu or să devină niște zombies acizi așa, fără nici un chef de viață. Abia aștept să plec uneori, numai ca să scap de sentimentul ăsta că o să mă molipsească și pe mine. Ar fi super să reușim să curățăm generațiile viitoare de asta. E ca ciuma. E moartea spiritului, înainte de vreme.

  2. Eu cred ca o sa avem si noi zdrângile noastre la un moment dat, in our fourties and fifties, dar faptul ca deja realizam lucrul asta acum si ca vrem schimbare e un pas înainte fata de fosta generație cand era la vârsta noastra, nu? :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s