La 1000 de mile depărtare de mine


Apăsaţi pe play pentru instrumental. Mood and bass.

Dragi cititori,

Am pierdut contactul cu mine însămi şi cu lucrurile care mă fac pe mine să fiu eu. M-am scufundat în apatie şi am uitat să mă feresc de tentaţie. Tentaţia gândurilor rele, a lucrurilor de care nu eşti mândru că le ai, dar de care nu poţi scăpa. Mi-am dat seama de asta acum câteva luni, când eram în Firenze, un oraş de vis şi nu îmi găseam locul. Alţi oameni ar fi tropăit de fericire şi nu e că eu nu m-am bucurat, dar de multe ori am fost nemulţumită: de condiţii, de mâncare, de irascibilitatea care se instaura odată cu statul la soare în timpul amiezii, de durerea de picioare care inevitabil se instaura când băteai 12 ore toate străzile la picior. Cu faptul că nu eram mai bine îmbrăcată, mai fiţoasă, cu mai mulţi bani în buzunar. Sincer, nici acum nu îmi dau seama ce am avut în cap în momentul ăla, când practic eu visam să merg pe jos până oriunde aş avea unde dormi peste noapte la un preţ rezonabil. De ce eram dintr-o dată aşa de snoabă, când nu-mi stă în caracter?

Apoi mi-am dat seama, chiar atunci chiar, că de fapt eu am aşteptări nerealiste impuse de snobismul altor oameni. Un primar de comună mică, şi-a dus nevasta la Paris, cinci stele, all inclusive, pe banii contribuabililor. Pe facebook, poze cu bilete de avion şi confirmări pe mai ştiu eu unde. Buchete exagerat de mari de trandafiri şi mesaje gen Iubi meu e cel mai tare. Pozele acelea făcute în cele mai de fiţă locuri din Cluj, ale unor dudui care ar prefera să stea acasă în pantaloni largi şi tricouri uzate, dar ies să fie văzute. Numai să îţi creezi o imagine despre tine care NU E REALISTĂ. Şi te miri că e din ce în ce mai greu să îţi găseşti un partener sau să te bucuri de cele mai mărunte lucruri pe care ţi le oferă viaţa, ca să nu mai fii trist şi frustrat. Ne ţine pur şi simplu într-o cutie. Ce? Falsitatea tuturor şi suprarealismul aşteptărilor.

Serios, oamenilor, e greşit!

Şi eu credeam sincer că lucrurile astea nu mă influenţează, până când eram în stare să dau 3,5 euro pe o sticlă de apă de 0,5, numai ca să am şi eu impresia că trăiesc the high lifestyle.  Eu, care mă plângeam că nu mănânc pizza rulată din San Marco, când de fapt are acelaşi gust de duzină peste tot, doar pentru ideea de-a fi văzută mâncând pizza aia de acolo , de parcă îi pasă cuiva de asta.

Şi asta nu e tot. Notele au ajuns să nu mai conteze şi ştiu asta, pentru că merg în fiecare zi la facultate de 4 ani şi văd cu ochii mei cum oameni care nu pot lega o propoziţie în una din cele doua limbi de specialitate, termină facultatea oricum. Mă duc acasă şi întâmplător mă lansez într-o teorie apropo de subiectul ăsta, ai mei se asigură că mă întorc înapoi la Cluj recalibrată pe ceea ce numesc ei chestiile cu adevărat importante. Serios, Myriam, lasă fluturii.

Serios…cine dă 15 lei pe o sticlă de 0,5 de apă?!

Ideea nu e asta, ci faptul că am ajuns să nu mai pot vedea în afara orizontului părerilor altor persoane. E vina mea, e vina facebook-ului, e vina marketingului cu ofertele sale colorate frumos, e vina păriţilor care în încercarea de a avea un copil reuşit (atâta cât s-a întins viziunea lor în acest sens)…nu ştiu, sincer, a cui e vina. Ştiu că în loc de o tânără plină de speranţă, încrezătoare în sine şi în propriile forţe, am ajuns să fiu uşor pustnică, apocaliptică în previziuni, fluctuantă. Chestia asta mi-o imaginez adesea ca un şir de trepte pe care le urc, trepte de piatră, rezistente, doar că la un moment dat, se crapă mai ceva ca în cel mai mişto CGI. Şi coşmarul meu ideal ar fi să îmi imaginez cum cad de la o înălţime imensă în gol, spre un deces iminent, din cauză că am făcut un pas greşit. Şi mă tot gândeam, oare de ce văd lucrurile aşa de negre în ultima vreme, de când am terminat facultatea şi mi-am dat seama că amu trebuie să fiu bărbată.

Duamne, dar ce frumos îmi fredonez eu propria traiectoria, propriul optimism, propria bucurie de viaţă şi putere de muncă. Ambiţia. Uau. Şi de ce? Pentru ceva ce nici măcar nu e real. Pentru ca să satisfac aşteptările unor persoane a căror aprobare nici măcar n-o caut şi a căror existenţă în mare parte nu mă preocupă. Vreau atenţia oamenilor care mă văd în San Marco cum îmi cumpăr o pizza exagerat de scumpă, oameni care nici măcar nu se sinchisesc să mă observe. Oameni pe care nici eu nu-i observ, pentru că sunt prea absorbită de mine şi de tocana aceea de aşteptări, ca o listă de cerinţe pe care trebuie să le întrunesc. Să nu arăt grasă în poză, să nu rânjesc, să nu îmi stea părul ciufulit sau să mă strâmb, să nu cumva să am ceva naşpa pe mine.

Ei hai, e curul meu, e zâmbetul meu, sunt amintirile mele. Sunt în Veneţia, pentru NUMELE LUI DUMNEZEU. De ce să îmi bat capul cu ce ar trebui să fiu şi nu îmi bat capul cu cine sunt? De ce mă preocup de ce vor crede ceilalţi despre mine şi nu îi las pe ei singuri să îşi digere informaţia? De ce dau privilegiul unor persoane care n-au practic nici un fel de însemnătate pentru mine, de a hotărî dacă merit să fiu eu sau nu? Nimeni, NIMENI nu merită să îţi dai volumul personalităţii pe minim, numai ca să nu deranjezi cu modul tău de a fi, cu atât mai puţin unul care pretinde că ţi-e prieten. Prietenia e complicată. Dacă nu ştie ce vrea, sigur o să fii prima persoană la care o să renunţe. Şi poate fix cand ai mai mare nevoie de sprijin. Dacă nici tu nu prea ştii ce vrei, las-o aşa. Efort minim, sentimente păstrate, obligaţie zero. Win win.

Eu sunt. Exist. Respir. Dar sunt prizonieră spiritual într-o lume paralelă în care mă simt confortabil pentru că mă reduc cu totul, din care încerc să contactez lumea reală. Merge de la prietenii, carieră, familie, imagine de sine, la viziunea despre lume în general. Mă miram de ce nu recepţionează nimeni. Bah, nimeni nu vrea să fie unde sunt eu emoţional acum. Sau poate suntem toţi acolo (cei de vârsta mea), dar suntem prea preocupaţi să ne finisăm persona perfectă din mediul online, ca să ne adunăm în jurul mesei şi să avem o discuţie profundă despre cât de messed up este procesul ăsta de trecere spre maturitate. Realitatea primează, oameni buni.

Pliiiiz, dacă vă identificaţi cu oricare din punctele de mai sus, puneţi mâna pe telefon şi sunaţi pe cineva, pe oricine. Nu staţi singuri. Vă omoară. Şi pentru că suntem nişte fiinţe subdezvoltate, nu vă faceţi iluzii crezând că o să vină cineva care să vă înţeleagă şi o să vă citească gândurile fără să îi vorbiţi. Vocea este siiingura cale spre jungla din mintea noastră. Eu abia acum încep să reînvăţ chestia asta.

Yup.

În caz că vă gândiţi că stau la ceva hotel ce dă spre un canal veneţian, aflaţi că sunt acasă, înfăşurată într-o pătură, în pijamale, exorcizându-mi demonii în scris, cum fac de mulţi ani. Demonul ăsta se lasă greu bătut, dar măcar ce n-a estompat persona mea într-o încercare eşuată de a se mula pe tot universul dacă se poate, este optimismul.

Noi suntem cei mai importanţi pentru noi. Total nenarcisist şi neschizofrenic, promit!

V-am pupat.

Oh my Gawd!!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s