#ungând: O să o dau în bară de 1000 de ori şi o dată

Nu mai ştiu nici eu. Stau cu agenda în poală, în încercarea de a aduna idei pentru simularea de conferinţă la care o să fiu orator. Realizez, a 25-a oară azi, că am dat-o în bară. De aproape şase ore, gândul ăsta are precizia unei alarme. Şi mă omoară. Aş vrea să mă detaşez şi să îmi schimb data pe biletul de avion ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, să nu fac o dramă din asta. Dar nu pot. Parcă e un întreg cerc vicios.

Nu sunt o idioată. Nu vreau să o dau în bară. Nu vreau să pierd totul. Nu vreau să pierd ceea ce am fost înainte. Sunt un om aşa fericit în majoritatea timpului; mă adaptez în orice mediu, mă împrietenesc uşor şi un ritm regulat merge super pentru mine. Nu sunt persoana aceea încruntată, reticentă, pesimistă. Am idei, îmi place să aranjez lucrurile, să le fac să se supună voinţei mele. Cuvintele, în esenţă. Probabil n-aş scrie acum dacă nu aş simţi asta.

Şi totuşi, dacă te adaptezi asta înseamnă că eşti fericit?

Mă întreb adeseori dacă nu e o capcană care te împiedică încet încet să mai vezi linia între ceea ce îţi place să faci şi ceea ce ţi-e indiferent, dar ai face-o numai să nu ajungi mai rău. Obişnuiam să desenez, să scriu, să fiu veselă pe blogul ăsta, să am un sistem de muncă şi recompensă care mergea foarte bine. Acum nu mai ştiu. E greşit sistemul meu, e greşit mediul în care activez, e greşită poate mentalitatea cu care suntem abordaţi?

De ce simt oare că tot progresul pe care îl fac e pentru nimic? De ce un minut trebuie să dicteze atâtea lucruri? De ce spui omului că a progresat, dacă de fapt intenţia ta e să îl bagi la loc în văgăuna din care a ieşit?

Unde e toată puterea mea de a mă reconstrui, de a mă bucura, de a dori să încerc din nou şi din nou până îmi iese bine. Încăpăţânarea. Mobilul. De ce nu mai merge?

Tot încerc să găsesc răspuns la întrebările astea care se întorc mereu când îmi doresc să las totul şi să încep altceva. Dar nu pot să renunţ la călătoria asta, eu nu sunt o laşă care se descurajează, care renunţă la lucruri.

Dar mă gândesc şi să îmi asum responsabilitatea de a continua, dacă o să ajung să urăsc lucrul ăsta sau să îmi dau seama că deşi am încă ceva adăugat la portofoliu, sunt un nimeni, o mediocritate, cineva care nici n-are dreptul măcar să pretindă că e marele specialist?

Cred că cineva se asigură că învăţ lecţia asta din timp.

Simt că o să mă vaporizez la un moment dat în picături mici şi o să fie ca şi cum n-am fost niciodată acolo, ca şi cum râsul meu nu a umplut cabinetul în care mi-am făcut veacul de patru luni de zile, ca şi cum nu am stat niciodată la masa aceea la admitere, ca şi cum nu mă uitam cu ochi luminoşi la un site care promitea să îmi aducă o nouă provocare. Ca şi cum nu m-am simţit profund ca parte a ceva ce vreau să dezvolt.

Ştiţi cum arată provocările? Să trebuiască să te dezvolţi cu reamintirea constantă a faptului că nu ştii niciodată dacă faci mare lucru şi cât de departe eşti de ceea ce ar trebui să fii. Ceea ce s-ar putea să devii fix niciodată.

Ca să fiu clară, asta nu e normal. Să-l împuşcaţi pe cel care a zis că schimbarea se simte rău dar e de bine. Azi nu e bine. Nu pot să îmbrăţişez asta. Decât dacă e o persoană şi mă îmbrăţişează. Şi aduce ciocolată. Şi vin. Atunci mă mai gândesc.

Anunțuri

Un gând despre “#ungând: O să o dau în bară de 1000 de ori şi o dată

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s