Aripile aşteaptă la capătul tunelului

Am auzit într-un episode din Grey’s Anatomy adineauri pe interna cea deşteaptă care spunea că mare parte din timp se simte „deşteaptă”. Anul trecut, asta eram eu. Anul ăsta, nu mai duc greutatea în spate, dar într-un fel mi-am impus greutatea asupra mea. E o chestie pe care mi-a spus-o my loved one cand am venit ultima oară la el şi contemplam, înainte de plecare ideea unui bagaj de mână mare în loc de cel de cală deja cumpărat, doar pentru că valiza era prea goală. A spus atunci :

– Nu îţi place să cari valiza aia după tine că nu e grea destul pentru gustul tău.

Adevărat. Nu mă aşteptam să fac aceeiaşi chestie şi emoţional. E literalmente vorba zicalei că obiceiurile se transformă în caracter. Mi s-a înfipt în sistem. E ca şi cum mă tem să îmi fie bine, mă tem să o dau în bară, mi-e tem să încerc chestii noi. Parcă mi-e teamă să fac chestii pentru mine şi să îmi înfig rădăcinile undeva. În interpretare de exemplu. Sau măcar să dau o şansă persoanei care aş putea să fiu când gândesc în două limbi în acelaşi timp şi pot să fac o diferenţă. Ceva dincolo de studentul la Litere ce suprapopulează multinaţionalele sau poate chiar asta, dacă aleg să fac lucrurile aşa şi  îmi acord o şansă să fac o schimbare acolo. Sau în mine. Sau în ambele. Mi-am petrecut ore întregi plângând cu suspine, judecându-mi incapacitatea greşit (pentru că nu sunt incapabilă), isterie, tristeţe şi iar isterie şi iar tristeţe. Şi…pentru ce? De ce? Pentru că mi-e teamă de greutatea pe care o aduce asumarea faptului că la un moment dat va trebui să mă stabilizez pe ceva şi ar fi indicat să o fac acum. Pentru ca să am un bagaj emoţional suficient de greu ca să mă simt demnă de atenţie? Nu vreau să joc în liga asta.

Pe bună dreptate nu am putut lua greutatea unei  responsabilităţi grele, sadice, pline de vânătăi, zgârieturi, repeat . Deja eram un animal de tracţiune într-o caravană: prea multe bunuri stricate, cămila asta nu mai poate duce, capisci?

Exact ce îmi place, nu?

Ei bine, nu. Surprinzător după ultimele posturi în care parcă mă scăldam în sentimentul ăsta de durere şi de suferinţă. Drept, that was some dark shit, dar am hotărât să renunţ la treaba asta foarte simplu: să găsesc mijloace de eliberare de bagaj emoţional. Ideea mea, să gătesc şi să încep să fac mişcare. Bine, poate nu săptămâna asta, dar săptămâna asta am gătit şi….nuu am murit, căminul stă în picioare şi slavă Domnului nimeni nu a fost rănit în proces. Mă face să mă simt bine faptul că am început să experimentez cu mijloace prin care să nu mă las pradă stărilor negative, să nu am timp de ele.

E bine şi pentru că încep să văd lucrurile diferit faţă de cum le vedeam nu demult. Raportez multe chestii la adolescenţă pentru că la 18 ani aveam toaate puse la rând, mai puţin facultatea. Super corp, super dinţi, medie bombastică, eram acasă la mama şi aveam un dulap mare unde să îmi pun chestii şi un birou unde să lucrez şi o canapea pe care să zac cu faţa în jos fără să fiu deranjată sau să bag pe cineva în sperieţi. Dar am uitat de gândurile rele, sentimentul ăla că nimeni nu o să mă dorească niciodată şi că sunt o ciudăţenie umblătoare pe care nimeni nu o înţelege. Am uitat ce tare m-a durut când cea mai bună prietenă a mea a încetat să mai fie cea mai bună prietenă a mea şi am uitat că de fapt în liceu cu mulţi oameni nici nu aveam chestii în comun. Am uitat că media mea fabuloasă avea colţul întunecat de tipa care tace are mai multă personalitate decât tine. I micro-managed, I sucked it up. 

Şi nu mai îmi place. Să suck it up. Să mă simt singură. Nu sunt singură. Mă am pe mine şi o mână de oameni care sunt lângă mine fără să mă sufoce. Niciodată nu o să fii singur, dragă cititorule, când te ai pe tine şi mâna aceea de oameni, ai încredere în mine. Sau doar o mână să faci un semn altui om, să te bagi în seamă. Nu uita trucul ăsta. Mi-am dat seama de treaba asta şi când partenerul meu de tandem a început să facă pe chill out guy. Şi m-a lovit. Poate să fie indiferent faţă de schimbul nostru lingvistic (irelevant, really, detaliul ăsta), dar eu mă transform în varianta mea de 16 ani când e preocupată de cineva nou?

De ce nu răspunde pe facebook? De ce e indiferent? De ce nu vrea să fie cum vreau eu? De parcă îmi pasă. E un schimb de experienţă lingvistică. Eu abund în română, el abundă în franceză, hai să facem un târg. Dar emoţionalul se turează şi să o transforme într-un cântec de-al lui Adele.

Nu, dragii mei, atât.

Până aici.

Până nu îl omor şi pe my loved one cu dramele mele existenţiale. Până nu îmi distrug progresul făcut un semestru din cauza unui blocaj ce mă face să vorbesc română ca un străin uneori şi franceza ca un om beat. Până nu omor energia pozitivă cu zâmbetul pe buze. Asta în sine, e un oximoron. Situaţia asta e un oximoron.

Nevermore.

Acum e romantic să idilizezi un trecut care în momentul în care se petrecea era presărat cu suficiente chestii deloc flower-power. But look at me now ! Trecutul nu mai e cu mine, anymore. Adaug chestii faine la arhiva aceea, în fiecare zi. Da, x şi y nu au vrut să rămână în viaţa mea, dar dacă vor, pot face un efort şi aţi ghicit, nu e efortul meu. Poate cu z o să beau o cafea o dată deşi nu am vorbit deloc la facultate. Poate o să fiu un interpret acreditat şi nu o să dau naştere la incidente internaţionale. Azi mâine o să am cheile la garsoniera mea şi o să am tot spaţiul să stau cu faţa în jos, fără martori. Comparativ cu trecutul, drept vorbind, viitorul e o îmbunătăţire substanţială.

Daaamn, viitorul sună bine bine!

Poate nu ştiu ce o să se întâmple mâine, săptămâna viitoare sau peste şase luni. Cine ştie unde o să fiu într-un an. Poate oamenii nu sunt cei mai buni şi poate te dezamăgesc mai mult decât te fac să îţi vină să-i pupi de ce faini sunt. Poate dezamăgesc. Mda, azi nu am făcut consecutiva, mâine probabil o să te iei de cap de ce o să spun într-un discurs, poimâine o să tremur ca varga ca şi cum o să fiu împuşcată. Probabil o să mor fără să trag aer în plămâni pentru o perioadă îndelungată de timp. Dar o să zbor oricum….

…pe instrumentalul piesei ăsteia, dap!

Iar dacă, cititorule, treci printr-o pasă mai slabă, aminteste-ţi să te uiţi în ochii întunericului ce îţi învăluie mintea şi să îţi spui că o să fie bine. Nimic nu sperie mai tare întunericul decât speranţa.

Anunțuri

Un gând despre “Aripile aşteaptă la capătul tunelului

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s