Liberă…?

Într-o lume ideală, mi-aş dori să rămân eu însămi printre ceilalţi prieteni ai mei, eu cu numele şi prenumele meu din buletin, eu cu glumele mele şi sfaturile mele, eu cu specificul meu şi micile mele ciudăţenii.

Dar cum nu trăim într-o lume ideală îmi dau seama că probabil ceea ce am scris în primul paragraf nu se va întâmpla niciodată. Dacă eşti în regulă şi viaţa ta nu se prăbuşeşte, nu mai eşti competent destul să dai sfaturi celor care , din contră, trec prin perioade grele. Dacă nu te desparţi de prietenul tău, nu poţi să dai sfaturi de dragoste, pentru ca nu ai cum să ştii prin ce trece o persoană ce se desparte. Degeaba ai trecut prin despărţiri şi durere, degeaba ţi s-au întâmplat lucruri care şi azi au mai rămas fragmentar undeva în tine, cicatrici pierdute de vreme.

Fericirea te descalifică, nu mai poţi fi un prieten bun. Ori una, ori cealaltă. Dacă eşti fericit cu cineva, ai putea fain frumos să te mulţumeşti doar cu persoana asta, pentru că eşti fericit. Ce mai vrei mai mult?

Suntem aşa obişnuiţi în prezent să facem o apologie a durerii : pe reţelele sociale, poze de pisi rea şi citate din Grasu XXL să meargă cu ele. Pozele alea cu citate care nu aparţin lui Johnny Depp sau vreunui scriitor de secol 19, dar sună şi dau bine, deci cui ii pasă… Totul pe faţă. Totul ca să arătăm că suntem mai frumoşi, mai de succes şi mai iubiţi decât suntem de fapt. Sau ce, credeai că poza cu colegele de facultate spune că sunteţi prietene forever? Crezi că o să mai vorbeşti cu oamenii alături de care zâmbeai în poza aia mişto de la sfârşit de liceu? Sunt mai importantă cu poza de profil alături de iubitul meu, suntem mai împreună aşa?

Dacă suferi în intimitate, în tăcere, absent de ochii lumii, suferinţa ta nu contează. Totul se contorizează : câţi prieteni ai pierdut, câte relaţii ai avut, câte like-uri ai la o postare pe facebook în care cerşeai atenţia tipului care nu-ţi răspunde la mesaje şi care nu merită o clipă, nici măcar o clipă din timpul tău. Un număr, nu lacrimile vărsate şi cum simţeai că se spintecă ceva în două din interior de fiecare dată când persoana care credeai că o să fie lângă tine, va rămâne lângă tine să îţi asculte poveştile până la sfârşitul timpului.

Eu aşa sufăr, în tăcere şi prin cuvinte. Dacă cuvintele acelea apar undeva, sper că cine le citeşte va citi printre rânduri şi îşi va da seama de ceva nu despre mine, ci despre sufletul său şi durerile lui.

Un prieten nu îţi poate rezolva problemele pentru tine, cum nici un iubit nu te poate vindeca. Oricât de comod ar fi să proiectezi problemele asupra altcuiva, să zici că cineva stă în calea visului tău, că condiţia socială te împiedică să îţi atingi potenţialul, că e vina sistemului că tu nu reuşeşti niciodată (şi, deci, de ce să îţi dai silinţa?) tu eşti mereu principala problemă a ta şi principala soluţie. Nimeni altcineva. Ne putem ajuta unii pe alţii, dar până într-un punct. Nimeni nu te poate absolvi de vină, nimeni nu te poate mântui, nimeni nu are un interes să facă asta şi dacă ar putea.

Uneori vreau să fiu liberă ca pasărea cerului, de toate încadrările clişeu în care sunt băgată. Ai terminat filologie, ai un prieten care te iubeşte, eşti de la ţară şi altele. Şi ce? Nu mai sunt eu? Nu mă mai pot schimba? Totul e definitiv? Totul e roz şi frumos, doar pentru că aleg să nu vorbesc despre unele lucruri şi chiar trebuie să nu iei în serios ceea ce spun, chiar şi când vorbesc despre unele lucruri din toată inima?

Iubirea, ura, durerea, mulţumirea, pacea sunt toate comune pentru întreaga umanitate. Cum ai ajuns la ele şi ce ai, nu contează pentru a defini ceva atât de efemer ca o senzaţie, un sentiment. Contează să recunoşti lucrul cu care se confruntă celălalt şi să zici înţeleg la ce te referi, ca să nu se simtă ca singurul pământean de pe lumea asta, care e fericit, trist, mulţumit, împăcat sau neîmpăcat cu sine, la război cu sine etc. . Drept, unii oameni se lasă orbiţi de ambiţie, de partener, de sine înşişi, dar generalizările şi minimalizările unor valori atât de frumoase precum buna înţelegere între oameni, respectul, iubirea şi altele, mă şi doare, mă şi irită.

Pentru ce, pentru că nu urlu în gura mare ceea ce am în curtea mea? Ce, voi nu aţi auzit-o pe aia că prea multă reclamă la un produs scoate la iveală lucruri nu tocmai măgulitoare despre el? Io nici nu îndrăzneam să zic celor fericiţi că o să vină o vreme când o să ardă şi în ograda lor, deşi aveam nevoie de ce aveau ei, pe orice scurtătură posibilă. Dar trăim în alte vremuri…şi e trist că mi-am dorit să cresc ca să fiu liberă, când tot ce găsesc sunt mai multe cutii în care-s băgată, cu fiecare lucru care miraculos, rămâne bun în viaţa mea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s