Haosul e mai puțin haos când e împărtășit

Abia aștept să nu mai stau pe net perioade lungi de timp. Să nu mai intru pe hangouts, skype etc, să nu mai merg în sus și în jos pe facebook, să nu îmi mai pierd timpul cu lucruri care mă fac să mă întreb dacă sunt ok în raport cu oameni a căror poveste, sincer, nu o știu.

Să stau în Italia sau orice altă țară a lumii, nu știu cum ar da trei sferturi din cunoscuții mei de mine, dacă mi-aș șterge contul de facebook. Duamne, ce n-o să regret acțiunea asta, ce o să mă bucur să trăiesc între oameni, vorbind cu greșeli de gramatică și învățând permanent, în loc să tânjesc după himere într-un spațiu dominat de înșiruiri infinite de 0 și 1.

Viața mea e awesome pentru că am oameni cu care pot schimba o vorbă, fără să mă întreb în permanență dacă e ok sau nu. Internetul nu îmi oferă asta. Internetul, la o adică, nu îmi oferă căldura îmbrățișării persoanei iubite și intimitatea unei conversații chicotite cu lumina stinsă. Internetul nu îmi oferă sinteza vitaminei D pe care mi-o oferă statul afară la soare afară. Internetul  nu mă ajută să fiu realistă, când mă uit în fiecare zi la oameni care, drept să spun, nu au altceva de făcut decât să fie vizibili online. Nu mă ajută să văd că Alina Ceușan, de exemplu, continuă să fie o scoabă, nici să mă uit a treia oară la o rețetă de tort, când eu nu știu cum să frământ un aluat.  Trebuie să stau afară, să sun oameni cu care vreau să vorbesc, să trimit cărțile poștale pe care vreau să le trimit, să mă lansez în conversații dificile și să înțeleg că nu tot ce zboară se mănâncă, și e ok să știi asta, fără să te murdărești pe mîini de rahat.

Toți sunt neînțeleși și duc războaiele lor, sau orice vrea să ne învețe un citat schizoid de pe canalele media, dar consider că afirmațiile astea sunt pline de căcat. Mă simt atât de singură uneori lângă oameni care vorbesc și cărora le ies numai porumbei pe gură. Oare cum e posibil să trăiești fără să ai o conversație care să te provoace intelectual? Să nu îți dai seama de chichițe astea mici, uneori ai impresia că ar fi un privilegiu, dar mi se pare un blestem să nu îți dai seama cât de total magician la minte poți fi ⁄⁄ prost ca noaptea. Și mă lovesc de pereți: nu înțeleg ironia, sarcasmul, simțul umorului sau orice merită atenție, dar se bucură ca niște mici schizoizi cu un telefon în mână, holbându-se la tot ce fac ceilalți oameni, rugându-se în secret să aibă toți mai puțin succes decât ei înșiși. E așa de simplu și bolnav, că deja învățăm copii să fie simpli, punându-le tablete în mână de la un an, dacă se poate, chipurile ca să îi facem mai inteligenți. De ce? Pentru că am citit pe internet un articol despre cum ne putem transforma copii în mici genii, prin a le pune în față exact lucru care le distruge atenția, disciplina și practic, copilăria.  Bun venit în lumea în care crezând că îți faci cel mai tare din parcare, de fapt îl faci exact ca toți ceilalți copii, copii care aparțin unor oameni care se uită avid pe facebook și se roagă în secret ca copilul vecinului să fie mai prost ca al lor. Bravo, Zuckerberg face miliarde de pe stupiditatea voastră.

Ies afară și devine greu să vezi un om care stă și contemplă lumea din jurul său așteptând. A devenit normal să fim ocupați, să nu cumva să stai să te uiți ce galbene sunt păpădiile și ce albastru e cerul or ce simpatic e un copil mic ce-a căzut iar pe fund în ultimele zece minute. Să zâmbești unui alt om, să legi prietenii spontan. Și când o să îți cunoști iubirea vieții tale, șansele sunt că o să te adauge mai curând pe facebook decât o să fie preocupată să îți guste farmecul. Mi s-a spus în Firenze în vară să mergem într-o zonă unde sunt mulți tineri și putem cunoaște oameni noi, mie mi-a venit să îi râd omului în nas. Ce să facem să ne uităm cum se uită toți ceilalți pe Instagram, la grămadă? Chiar credem că putem concura cu ultimul model de Iphone și capacitatea lui supranaturală de a face selfiuri, menite să creeze imagini pline de prietenie, perfecte de pus pe facebook, dar mai puține legături semnificative cu fiecare like obținut astfel?

Am avut ocazia să particip la o activitate cu un student străin și m-am lovit de neputința de a avea o conversație semnificativă cu aceasta. La întrebări precum Tu ce hobby-uri ai?, Ce ai vrea să înveți în limba română? sau E ceva în mod special ce îți place aici?, el se uita prin mine. PRIN MINE. Și naiva de mine, credeam că putem să fim prieteni. Când mi-a cerut să facem o poză, să o pună la dosarul pe care o să-l predea profei de română, mi-am dat seama cât de artificial e totul. O să compileze un album, profa aceea o să se uite la fotografii, o să creadă că suntem cei mai buni prieteni (sunt fotogenică, nu de alta), o să își termine cele 10 fișe cât mai repede și probabil nu o să mai aud niciodată despre el.

El a luat ce și-a dorit, eu rămân cu un gol în suflet. Mă întreb de ce mă mai entuziasmez: de ce mă încântă mereu să cunosc următoarea serie de oameni cu care o să stau 9 luni de zile? De ce mă entuziasmez când cunosc un om nou, de parcă e singurul om de pe planetă pentru mine în momentul ăla? De ce mă strofoc să explic lucruri, cu desene, cu precizie, de ce încerc să fac glume și continui să sap după entuziasmul din celălalt, lovindu-mă iar și iar de lipsa de interes, dar plecând mai abitir în căutarea lui după fiecare lovitură?

Entuziasmul a murit. Uneori încep să cred, oricât de happy și optimistă aș fi, că probabil noua specie de oameni este total inexpresivă și nesimțitoare. Singurul lucru care s-a schimbat e faptul că am înțeles că nu e vina mea și uneori trebuie să lași oamenii să vină la tine. Vreau să construiesc un pod spre fiecare persoană pe care o cunosc, dar dacă persoana aceea nu vrea să construim podul acela împreună, mi-am dat seama că nu mai trebuie să mă bat cu morile de vânt. Asta ar fi o soluție să umplu golul desre care vorbeam. Totuși, simt nevoia să scutur pe oamenii ăștia, să urlu pe ei, să îi fac să simtă. Îmi venea să urlu la străinul acela, să trezesc ceva care să îmi dea mie de înțeles că e om. Sunt niște zombie.

De ce să cred că eu nu merit să fiu fericită când de fapt ar trebui să mă întreb dacă ei merită să mă cunoască pe mine?

Mă bucur că probabil asta o să fie singura dată când degetele mele vor atinge tastatura unui laptop până când o să mă întorc acasă. O să mă bucur de fiecare dată când o să treacă o zi fără să pornesc tehnologia, cu toată mizeria  ei. A fost haos în sufletul meu, și nimeni nici nu a bănuit că ceva e în neregulă, lucru ce ne spune multe despre cât de mult suntem apropiați unul de altul, dar cât de puțin și ne apropiem de celălalt cu toată superbitatea asta de conectivitate.

Acum am să mă cuibăresc în brațele lui my loved one și o să vorbim despre ceea ce ne pușcă mintea pe moment, cu ciocolată și pupici și chicoteli. Știți de ce o să fiu entuziasmată peste poate? De ciocolată. Păcat, însă, de cei care citind asta vor simți regretul faptului că nu au pe cineva, în loc să resimtă regretul lipsei unei conversații semnificative cu semenii lor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s