Mai bine tăceai

În viața mea există o recurență. În fiecare perioadă a vieții mele cunosc o persoană cu care simt că am o grămadă în comun, ne înțelegem bine, ne înțelegem super bine, ajungem să vorbim despre noi mai profund, apoi …fie eu fie persoana aia intonează cele două cuvinte te iubesc. Nu este vorba de sentimente sexuale, ci de iubirea aia amicală pentru o persoană cu care ai o tonă de chestii în comun și cu care te înțelegi de ceva vreme.

Dacă ajungi să vorbești și despre nu vreau să te pierd sau viața mea nu ar fi la fel fără tine, atunci îți pui piatra singur pe mormântul prieteniei. Și mă enervează lucrul ăsta, pentru că îmi doresc ca vorbele acelea să însemne ceva, să deschidă noi uși.

Cumva, îmi doresc să nu mă mai agit că sunt forever alone pe lume și nu am pe cine mă baza pe lume. Cer prea mult?!

E ca atunci când îți place de un tip foarte mult și ți se pare că și tipului îi place de tine, până îi vorbești despre prezentul tău roz și frumos și tipul începe să îți răspundă tot mai puțin la mesaje. Apoi își pierde respectul față de tine. Apoi spune lucruri dubioase despre tine prietenilor săi, pentru că își permite.

În prieteniile mele nu știu cât a fost cazul de asta, dar ce mă enervează este faptul că îmi doresc ca persoana mea să fie luată în serios. Vreau să am o persoană cu care să vorbesc despre mine în aceeiași măsură în care eu ascult totul despre cealaltă persoană. Vreau o persoană care să abia aștepte să afle lucruri noi despre mine și să nu se sature niciodată să găsească lucruri. O persoană căreia când îi fac o referință la o poveste din trecut, să știe exact la ce mă refer și să completeze ideile mele, fără să fie nevoie să spun a n-a oară aceleași lămuriri pe care le-a dat și în trecut. O persoană care când mă enervez se panichează măcar exact atât de mult când mă panichez eu dacă am deranjat un om drag cu ceva. O persoană care se ceartă cu mine ca la ușa cortului, dar mă sună o oră mai târziu să se asigure că nu am luat în serios împunsăturile, întrucât a ajuns la concluzia că nu sunt adevărate. O persoană care nu poate să mă lase să fierb în mine, nici când sunt atât de nervoasă încât nu mai pot gândi bine.

De ce nu sunt luată în serios?

Păi când vreau să spun lucrurilor pe nume, sunt fără inimă și persoana aia închide subiectul. Cel mai probabil pentru că adevărul doare. Ok, dar prietenii adevărat îți spun adevărul în față, oricât de crud e și știi că îți sunt prieteni adevărați tocmai după lucrul ăsta, nu? Dacă mă enervez și arăt o firimitură de păsare față de persoana respectivă, prin simplul fapt că aleg să îmi consum câțiva nervi în fața acesteia, persoana respectivă se gândește că am încheiat discuția o să rezolve perfect problema.

Ghiciți ce, nu o rezolvă.

Apoi, cu toată iubirea din lume și cu satisfacția ultimului cuvânt, persoana aia nu mai dă nici un semn de viață. Tu te-ai enervat, tu ai fost insultată, dar te rog, tu să faci primul pas, pentru că la naiba cu stima ta de sine, nu-i așa?

Și totul se întoarce la marea iubire, care în zilele noastre se rezumă la lipsă de respect, indiferență și ignorarea nevoilor celuilalt.

Te rog, fă-mă să îmi doresc și mai mult să vorbesc despre chestiile care contează pentru mine, mai mult decât fleacurile pe care le auzi de obicei.

Am fost o fană a sentimentelor când eram mică. Gânditul și acțiunea gândului au fost același lucru aproape pentru mine, până când mi-am dat seama că lumea nu e roz și frumoasă și la fel. Apoi am început să mă gândesc de două ori ce fac și spun, apoi am ajuns să mă simt nesigură, apoi am decis că sentimentele mele sunt prea fragile ca să le împart cu altcineva. Nimeni nu vrea să aibă de-a face cu sentimentele, right? Poate asta era doar reacția unui adolescent acrit de tot ce vede în jur, dar nu mică mi-a fost mirarea să văd că declarațiile sunt vorbe goale azi. Degeaba declari că iubești pe cineva, dacă nu ești în stare să arăți lucrul ăsta, tocmai când ai greșit și ar trebui să te simți cu musca pe căciulă. Ba nu, incomplet.

Eu să mă cert cu cineva, nu am pace până nu îmi repar greșeala, oricât de stupidă e. Totuși, dacă am învățat ceva este că totuși uneori e bine să stai de partea ta și să mai și aștepți să vezi cine îți sunt prietenii. Cine sunt cei care chiar îți simt lipsa și cine sunt cei prea orbiți de orgoliu ca să facă ei primul pas, să se gândească ei dacă nu ar fi înțelept să mai judece o dată acțiunile lor, să vadă dacă nu cumva de data asta lucrurile nu sunt atât de fidele propriei percepții precum credeau. Poate că am încheiat discuția pentru că nu îți convine ce ai auzit, nici nu ai judecat totul până la capăt nu e cea mai bună soluție pentru a repara problema.

Sincer, decât atâtea declarații, mai bine lasă omul să creadă că e forever alone și nu o să reușească în veci să aibă o persoană care nu poate închide ochii până nu se asigură că totul e în regulă cu persoana la care, chipurile, ține. Chiar și cei mai perverși oameni protejează oamenii la care țin. Sincer, sunt suficient de capabilă ca și om pentru a primi înapoi dragostea și sprijinul furnizat necondiționat, și chiar nu merit să fiu tratată așa.

Dar în vorbele unei prietene, de ce să îți pierzi încrederea în tine pentru niște oameni care nu merită, la sfârșitul zilei, respectul și dedicarea ta?

Sincer, nu știu ce-i mai rău: să îți pierzi încrederea în oameni sau să îți pierzi încrederea în prietenie?

Anunțuri

Un gând despre “Mai bine tăceai

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s