Jurnalul fericirii

Am decis în ianuarie trei lucruri:

  • O să învăț să mă iubesc pe mine și n-o să fie doar de fațadă.
  • O să îmi găsesc personalitatea/atitudinea compatibilă cu interpretarea, și nu o să fie doar de fațadă. *când voiam să îmi înghit fiecare cuvânt gen de fațadă, în timp ce fanteziam la câte secunde mi-ar lua, dovedit științific, să ajung de la doi la parter de pe geam, fără suport, din proprie inițiativă *
  • Că pe vremea asta o să fiu împăcată. O să pot zice am făcut tot ce am putut și nu a murit nimeni. Contrar părerii pe care o aveam înainte.

Surprinzător, am reușit să le fac pe toate trei. Cât mi-am propus, din ce mai am încă de lucrat, cel puțin. Numai primul lucru mi-a fost provocat de o seară în club când un tip a început, ca un dobitoc să hă hă hă, ai de pula mea *câtă e* și eu am făcut ședință mentală toată seara cu motivele pentru care afirmația respectivă nu mi se capsează în seara aia de neuroni, motivele pentru care autoflagelarea mintală e tentantă și motivele pentru care pumnul meu crede că e o idee bună să facă cunoștință cu mufa dobitocului. Nu mai vorbesc de fiecare dimineață când mă mai opresc în fața oglinzii mari de cămin și mă gândesc că sunt o creatură frumoasă, uneori cu forța și de cât de absolut stupefiată am fost să merg în parc să alerg (cum fac unii oameni vara) și să constat că nimeni, nimeni nu se leagă de curul meu. Pșt, ce sfidare!

De îndată ce am lăsat la o parte struțo-cămila-pilot automat care vorbea de fiecare dată când i se cerea să facă o consecutivă, crezând că așa trebuie să fi profi and shit, că uite, restul n-are nici o treabă, eu de ce aș fi în neregulă, toți au observat. Calmul. Și au început să vină remarcile apreciative.

Hopa, M nu mai e copash.

Mulțumesc, chiar nu îmi doresc să mă mai simt în fiecare zi ca și cum aș vrea să-mi trag un glonte în cap la sfârșitul zilei. 

Cel mai surprinzător lucru era că starea de bine rezistă. După o vreme își pierde farmecul noutatea, la un moment dat nu ți se mai pare că faci ceva neobișnuit când ești un pic mai atent la starea ta de bine.

În ianuarie am fost faultată emoțional vreo două săptămâni intens, apoi mi-am revenit. Lucrul logic: să nu mai dau a doua oară în aceeiași hibă. Mă duc la examen, intru, chiar fac și o glumiță, să detensionez atmosfera, toată lumea casual, eu calmă. Îmi fac consecutivele, nimic neobișnuit, înregistrări și tot. Gen rutina obișnuită. Ies afară, începe așteptarea, dar sunt calmă în continuare. Vine momentul zero. Într-o secundă îmi cade fața. Literally, într-o secundă puteam să mă autoflagelez mental, că nu am lucrat destul, că nu a fost ok, că ce pana mea fac cu activitatea mea și cu munca, dacă nu o fructific la sfârșit. Dacă vreți să fiu și mai deep, serios, M, ce căcat faci cu viața ta, really?

Dar apoi vocea salvatoare mi-a șoptit:

Nu mai contează.

Da, notele îți aduc comfort sporit și da, poate bursă, dar să fim serioși, oricum aș fi fost a treia și fără bursă, pentru că așa e natura lucrurilor. Și pana mea, nu îți vinzi sufletul diavolului numai ca să stai la doi în cameră în cămin. Din nou, ordinea firească a lucrurilor.

Apoi am putut să respir și să fiu ușurată într-o oarecare măsură. De ce doar oarecare? Pentru că în repertoriul meu notele mici nu sunt note bune. La mine tot ce e sub șapte este un rău necesar: gen nu am alternativă, a trebuit să iau șapte, ca să nu iau cinci și să fie și mai rău, dar la naiba, dacă pot să iau nouă sau zece, o să trag tare, doar pentru că știu că pot.

Asta a mers maxim în liceu, chiar și în facultate, apoi am ajuns într-un moment în care notele nu mai contează și vorbele celor din anul doi ajung să aibă un efect adevărat în mintea mea. Încep să înțeleg că uneori e mai bine să ai competența. La naiba, dar mi-e dor de atenție și de privilegiu, ca și cum ești într-un alt strat. Adevărul e că nu există norișorul acela, suntem toți în același bucluc, toți tragem de aceeiași bucată de muncă, sperând ca mâine să facem mai bine și să ne descurcăm mai bine decât înainte.

Nu înțeleg încă de ce nu înțeleg că greșelile sunt parte din procesul de învățare al tuturor lucrurilor pe care o să le învăț în viața mea. Nu înțeleg când le-am satanizat, când mi-am stors viața de tot neașteptatul, de toată surpriza, doar de teamă că aș putea să scad în ochii mei, să nu mai fiu bună.

Semestrul ăsta și anul ăsta în general am învățat o tonă de lucruri, care merg dincolo de notele din catalog, dincolo de greșelile din consecutive și feedback, dincolo de zidurile unei facultăți oarecare. Și am făcut ceva mai bun decât orice notă de zece, am realizat că uneori contează mult mai mult să fii fericit și împăcat cu tine. Poate acolo rezidă fericirea. Degeaba faci ceva ce îți place fără să fii cu totul implicat, mereu prins în capcana propriilor fantome.

Cel mai important lucru e să îmi dau seama că realizările nu se cuantifică, nu se numără, nu se cântăresc. Poate uneori cel mai important lucru e să le vezi, să vezi progresul, să te bucuri, să lucrezi iar și mai tare și mâine și poimâine. Până la urmă asta formează caracterul, mai mult decât niște ierarhii care au mai puțină speranță de viață cât răsuflarea dinaintea momentului în care te hotărăști conștient să cultivi valori, nu non-valorile impuse de preferințele și toanele altor oameni care nu îți controlează viața. Acolo e forță, deja.

Acum pot să merg și eu în vacanță ca oamenii normali, net mai fericită decât la începutul anului universitar. Am pus biciul mental în cui, e oficial. Să închinăm pentru fericire, restul vine el. Piesa asta îmi fă poftă de dans

 

Anunțuri

3 gânduri despre “Jurnalul fericirii

  1. Lol cât de relatable e postarea asta :))
    seriously, failing an exam is really a push forward.
    hope it went better in the exam for consec with notes.

    • I thought so. I pushed myself forward. I actually thought I did great. Felt great (atat cat poți). Apoi vad: sase pe linie. Doua concluzii:
      1. On the bright side: i passed. Yeey, nu sunt o leguma intelectualaaaaa
      2. What the F-IN FUCK?! Stress management? Control? Really, are you human?! Nu mai zic de amintirea exercițiilor de respirat in primele patru secunde dupa ce am intrat in sala. Stii tu cine.
      Sincer, mi-e frica pentru viitor. :))

      Tu cum ai trecut de examenul final??

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s