Câteodată nu e ok, dar e ok, ok?

Dar e ok să nu fie ok, pentru că oameni și pentru că viață și pentru că (NICI NU ÎMI VINE MIE SĂ CRED CĂ SCRIU ASTA) uneori nu obții ceea ce îți dorești, exact cum îți dorești și e uman să reacționezi la ce ți se întâmplă. Adică mai bine instantaneu și gata, decât cu efect întârziat, să îți consume pofta de viață o perioadă mai mare de timp.

Sau cel puțin așa credeam. Am scris deja despre cum am decis acum câteva luni să găsesc unde e fericirea mea și să trăiesc o viață mai puțin nevrotică decât înainte.

Când zic nevrotic, mă refer la reacții de panică la cele mai mici schimbări de program, gen mi-e teamă să ies din casă pentru că s-ar putea să mă întâlnesc cu oameni (pșțțt!!#$%) sau, cum am menționat în articolul anterior, faptul că mi-e teamă să nu dau peste troli în parc când mă duc să alerg (a.k.a să îmi târăsc hoitul respirând ca o persoană privată o vreme de oxigen vital). Există și panici mai mari: panica că am dat de dracu când facultatea o să se termine, pentru că cine vrea să lucreze cu mine. Numai să intru jumătate de oră pe ejobs, am o durere masivă de cap și mă iau amețelile. Panică că nu o să ajung niciodată pe cont propriu, pentru că am nevoie de job și să găsești ceva decent spre foarte bun is life. Panică că nu mai pot ține lucrurile sub control și practic, e ca și cum după ce trec de o limită, am impresia că nu mai am nici o scuză pentru ca să nu reușesc.

Asta e una. Al doilea motiv pentru care am vrut să abordez acest pitic pe creier a fost o notificare de event pe facebook : Atelier de meaningful conversation.

Reacția mea: nu cred. Dar era pe bune. Te pui la masă și ai conversații pline de profunzime cu străini care vin la atelier cu același scop. Vă gândiți poate că mai forțat de atâta nu se poate, mie mi se pare că începem să trăim într-o lume în care nu mai știm să ne comportăm ca oamenii normali. Da, am spus-o. E pe internet, fraților!!!

Reflecția asta s-a născut mai demult, când am fost în club și după sfârșitul serii, am mulțumit lui Dumnezeu că my loved one există în viața mea și nu trebuie să trec prin tot procesul ăla de agățat. Nici agățatul nu mai e ce-a fost. Sincer, nu îmi doresc să fiu în pielea fetelor singure din lumea asta. Fetele care se îmbracă cu fustițe scurte, topuri drăguțe, se cocoță pe tocuri de 12 și se machiază ca să atragă masculi într-un mediu în care există practic două tabere: prădătorii și prada.

Te-ai gândi nu, oamenii merg acolo să se distreze, nu merg toți cu gândul la agățat.

Vă jur, cred că am fost singurele persoane, alături de niște ingineri care dansau alcoolizați bine, care chiar am dansat și ne-am distrat acolo. În rest, aveam prădătorii, proptiți pe scaune de bar, dând energic din mîini cu partenerii lor de vânătoare apreciativ spre una sau altă duduie. Dacă duduia era suficient de bună pentru vedere, vânătorul aproba din cap, sorbind din sticla de bere. Evident, pentru a nu-și pierde avanposturile, prădătorii nu invitau pe nimeni la dans, ci doar dezbăteau, cum fac băieții când pun la pariuri. Tu pe care dai, să dau și io. Prada se bulucea la bar, în tunul direct al privirii, strategic pentru a atrage privirea.

Fotograful cred că primește cel mai mult booty din tot clubul, în orice club clujean. Toate duduile se călăresc să facă poză, ca și cum viața lor depinde de poza aia pe care o vor pune a doua zi pe club. Viața lor socială de oameni care trăiesc the life, mda?

Sunt prea bătrână. E prea deep.

Mai erau cei ce vin pe club cu prietenele, dar niciodată nu stăteau prea mult în același loc, nici nu dansau, ca și cum duduia se temea să nu îi fie atras masculul într-un alt ritual de împerechere care nu o implică pe ea. Se tot plimbau, iar când tocurile o supărau pe duduie, îi vedeai pe canapea, unul pe pariuri, cealaltă pe instagram. Ca să reiau o sintagmă folosită de o fostă colegă de cămin  nu contează ce faci în club, contează să fii văzut.

Sunt prea bătrână. E prea deep. Din nou.

Pe scurt, ori erai o duduie care-și face și ea jobul cinstit, ori doar voiai și tu una mică, dar gratis, ori voiai și tu să pui capăt agoniei lipsei de relationship status pe facebook, să îți cadă și ție cineva căruia să îi scrii sporadic după pe facebook. Poate erai visătoarea care aștepta să vină Făt Frumos cu un guler alb sculat să te ia de nevastă.În sfârșit, ieșisem după doi ani în care m-am sustras repetat acestei datorii studențești parcă, să mergi, să te îmbeți muci, să te târăști acasă, oau, ce m-am distrat. Eu și o altă colegă de-a mea de cameră, care credeam că toată lumea e alive.

Hă hă. Nu.

Mi-ar place să zic că a fost seara vieții mele, în care în sfârșit am lăsat sălbaticul să zburde liber, dar ar fi mai departe de adevăr decât faptul că sunt convinsă în sufletul meu că nu există un loc în care să te poți distra cu adevărat, în care să cunoști oameni și să te simți bine și asta dintr-un motiv foarte simplu:

OAMENII NU MAI ȘTIU SĂ VORBEASCĂ UNUL CU ALTUL. Mi se confirmă iar și iar și iar. Deja e prea mult că nu am scris despre asta.

O picătură într-un ocean care confirmă faptul că există o problema, dar atelier de meaningful conversation, fie.

Am momente în care mă simt singură într-o cameră plină de oameni. Am 100 de contacte în telefon, la nevoie nu îmi vine să sun pe nimeni. Știi că ești forever alone când primele trei numere apelate din telefon sunt mama, tata și prietenul (prietena), din simplul motiv că ei sunt singurele persoane care nu te duc cu preșul când ai nevoie doar să vorbești, doar să te descarci.

Am avut o notă mai așa și m-a afectat instant, pentru că eram convinsă că am lucrat mai bine și chiar sper să mă descurc mereu tot mai bine, și știți ce am auzit?

Mnoh lasă, să nu mai vorbim despre asta.

Serios? Nervii mei sunt deja prea iritanți? Prea puțin zombie zen? Te-au deranjat sentimentele mele?

Te cerți cu cineva, te rog, nu îți cere scuze pentru ce ai greșit, să lăsăm la o parte treaba asta o să funcționeze ca unsă. Doamne ferește să iei pe cineva în brațe să spui că totul o să fie bine. Te enervezi, ești isteric, te rog, dă-te mai încet, deranjezi lumea care se preface cu talent că totul e minunat, când de fapt acasă vor plânge, un plâns de-ăla urât. Vorbești despre ceva important, dar interlocutorul nici nu se uită la tine, apoi se miră de ce nu mai pui mâna pe telefon. Ai nevoie să te simți mai puțin forever alone, toată lumea creează iluzia de ocupație, o viață perfectă, dând going la tot ce-i super trendy pe moment pe facebook, urmând să stea în casă și să se întrebe ce e în neregulă cu oamenii, de ce sunt așa reci și superficiali.

Serios, de ce vă imaginați că s-a născut atelierul respectiv? Pentru că toată lumea se simte bine sufletește, nu-i așa?

Cât despre problema mea, ghiciți ce? Metoda să-băgăm-problema-sub-preș-până putrezește-și-moare-și-se-pulverizează-și=putem-spune-convingător-că-nu-mai există nu funcționează. Uneori îmi vine să scot tot din suflet, să las loc pentru bune. Sunt un fel de ultim mohican. Probabil în curând o să mă transform într-una din persoanele care vor urla pe blocuri de nervi, pentru ca să nu deranjeze cu emoțiile lor, că nu se poartă. Atunci o să dispară și ultimul. Eu sper, totuși, că o să rup ipocrizia asta, măcar pentru mine. Sunt singurul element din univers asupra căruia am un oarecare control. Poate cineva o să citească și o să zică Chiar așa! și atunci faptul că ideile mi s-au așezat într-un articol nu vor fi degeaba. Iar dacă niciunul nu se întâmplă, niște demoni și-au trăit obștescul sfârșit. Cea mai bună zi!

Probabil oamenii de-asta sunt așa răi unii cu alții. Numai gândiți-vă ce aiurea trebuie să fie să trăiești cu toate relele în tine în fiecare zi. Zic și eu.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s