Perspirație

Nu credeam, după atâția ani de școală, că tot ce am învățat nu o să mă ajute la nimic.

Poate exagerez (încă nu am intrat definitiv pe piața muncii), dar sincer, uneori am impresia că toți anii ăștia de pregătire au fost degeaba.

Și totuși nu mă pot rupe de pregătirea asta. Știți, e un cocon roz comod în care în bună măsură nevoile intelectuale și financiare îți sunt satisfăcute.

Și să trăiești pe cont propriu, e atât de roz? Te poți descurca să te ții pe tine dintr-un salariu modic? Nu toți suntem programatori sau economiști, nu toți jucăm la bursă și dăm lovitura. Nu toți tinerii sunt de succes din prima, că am fi toți doar fluturașe, oamenii ăia cu zâmbete schizoide care te fac să vrei să îți bagi capul în pământ de fiecare dată când te gândești că la vârsta asta trebuia să fii altundeva.

Trăim într-o lume nebună. Încerci să îți găsești drumul în viață, te lovești de neputințe, financiare, educaționale, inclusiv țara îți pune un stigmat. Ești un om sănătos, frumos, cuminte și cu(minte), ai dorința sinceră de a face ceva, să îți pui un ban deoparte, să nu demarezi în trombă în maturitate și să îți moară motorul, apoi să te apuce disperarea că nu mai poți porni din nou. E atât de trist pentru un tânăr: ai un job plătit așa și așa, lucrezi ca un rob, mai ieși în oraș dacă mai ai cu cine, mai citești dacă mai ai când, mergi în vacanță dacă mai ai pe ce și dacă din generozitate divină șeful îți dă câteva zile ca să poți merge. La vechimea ta, nici un chip să ai o săptămână legală de concediu și dacă o ai, dai examene atunci, să nu cazi la taxă. Ești stors de viață, stors de enegie, nu poți face economii nici dacă ai trăi cu pâine și apă (că și pe alea trebuie să le cumperi). Ai vrea să te pui la casa ta, să îți cumperi o garsonieră cât o cutie de chibrituri, dar să fie a ta. Vezi pomeneală. Copii stau la părinți până la 25 sau 30 de ani pentru că nu se descurcă.

Oamenii din Vaslui recent nici nu vor să lucreze pe 1200 de lei, ce să mai vorbim de hăndrălăii și hăndrăloaiele care au trecut și ei prin facultate tocind, așteptând să cadă sacul cu bani pe ei. Hai serios, și ăștia fără pregătire au pretenții. N-am ce zice!

Sacul de bani nu cade.

Toată lumea te încurajează să faci un lucru sau alt lucru, să experimentezi, dar abia ai timp să faci un lucru. Unul din ele poate e restrictiv, nu îți permite să faci și alt lucru în paralel, altfel se ambalează și zdup ai picat la examen, sau ai fost concediat sau mai știu eu ce alte minuni.

Și cel mai amuzant lucru e că habar nu ai cine ești și în vâltoarea asta iei orice îți cade în mână, ca să nu rămâi ca balena pe uscat. Când erai tânăr, auzi că o să știi când o să fii mare, când ești mare, trebuia să știi deja, ce naiba! Când vrei să începi să lucrezi, îți trebuie experiență pentru orice job din domeniu, dacă nu ai experiență, trebuia să o ai deja. Dacă vrei să iei un job temporar, și acolo există unul care are mai multă experiență decât tine, semn că parcă și pentru a da cu mopul îți trebuie două facultăți și un master în școala vieții, pe care nu o ai , pentru că a trebuit să lucrezi pentru școala tradițională până erai de 20 de ani și un pic, îndoctrinat de ai tăi  de mică că numai așa o să ai o viață mai bună.

Ghiciți ce? Viața nu e mai bună.

Apoi părinții devin disperați, pe lângă disperarea ta. Te trezești că ai atacuri de panică la 20 de ani, când înainte te puteai arăta în fața reginei fără să îți tremure chiloții pe tine. Auzi în stânga și în dreapta să îți gestionezi stresul, că ești stresat, chiar și când nu ești. Nu mai înțelegi nimic, de la nimeni, chiar și ai tăi își pierd răbdarea, îl loc să îți spună că totul va fi bine.

Când muncești, îți fură colegul banii munciți cu greu, că tre să te descurci în viață, amirite? Când vrei să muncești, dar habar n-ai cum se face, nu stă nimeni să facă pregătire cu tine, pe principiul ori înoți, ori te scufunzi. Dacă ești un om cinstit, îți auzi vorbe de la relicve comuniste care au trăit cu satisfacția unei munci bine plătite, că toți tinerii sunt vagabonzi. Oricum, și să le dai joburi tinerilor, vor fi numai o apă și un pământ.

Sunt atâta de mulți care sunt numai o apă și un pământ, un angajament în vânt, nu știu de promisiuni și de cuvânt, încât fac lucrurile cu atât mai grele pentru noi, relicvele care mai știu de cei șapte ani de acasă, nu numai de șterpelit, ca și cum totul li se cuvine, chiar dacă nu au nici un merit.

Toată facultatea am evitat ieșelile și distracțiile, ca să strâng bani. Și tot nu am bani. Nu mă duc la buntzi bunzi ca să mai am un ban și săptămâna viitoare. Mă simt blocată în timp și în spațiu, fără nici un fel de indiciu cu privire la viitor, altul decât vise frumoase, care pe zi ce trece mi se par din ce în ce mai iluzorii. Mă simt grea cu sufletul, atât de grea încât am impresia că uneori o să cad la pământ și o să mă răstorn, și asta o să fie viața mea, o fărâmă în neantul oamenilor nesemnificativi.

Distracția, distracția aia fără griji și fără taine, e atât de departe. Mă simt așa de bătrână, ca pământul, doar fără înțelepciunea și experiența sa.  Trăim și vedem. Optimismul măcar n-a murit în absurdul vieții în care trăim, generația anilor 90 și nu numai.  Scânteia. Trebuie să găsesc scânteia din nou.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s