Prietenia #ungând

dead

Ultima mea experiență de lucru m-a pus în postura de a mă întreba ce am greșit Celui de Sus de am ajuns ca nici o conațională să nu vrea să lucreze cu mine. Asta e una. Nevoia mea de a mă împrieteni (un instinct compulsiv) este a doua. Pur și simplu, lucrul infernal și sentimentul ăla că ești băgat ca nuca în perete, te fac să vrei să ai un om cu care să râzi la sfârșit de zi, fără ca a doua zi să simți că toată distracția a fost doar o beție inventată de capul tău.

Am cunoscut o altă fată, italiancă, drăguță și caldă și parcă la fel de speriată să lase să se vadă umanitatea aceea nediluată (care există în noi chiar dacă o ascundem după furie, orgoliu sau personalitățile pe care le arăți în public) ca și mine. Pentru mine era dansul acela popular, doi pași înainte și doi înapoi. Și simțeam că poate e o persoană de treabă cu care aș putea vorbi, dar poatele ăla mă ucidea. Poate însemna că există șanse egale ca ea să nu fie de treabă și eu m-am ars cu supa înainte, ca să o fac a doua oară.

Sau poate merit să fiu singură. Nu, poate sunt ok cu asta. Vorbesc cu diverse persoane, dar uneori nevoitle țin la distanță. De exemplu zic cuiva cu care simt pe moment că am făcut o conexiune că da, o să ne sunăm și o să mai vorbim și o să ne mai vedem. Rarisisim se și întâmplă asta. Acasă încep să mă gândesc că poate persoana aia era amabilă așa, de chichi. De ce nu trimite și persoana aia un mesaj? Mă gândesc că eu și gura mea mare suntem vinovate, că învăluim omul și intră el direct pe da, da, compulsiv așa.  De ce să sun? Să mă audă persoana aia cât de awkward sun când încerc să fac să iasă de o ieșeală? Cum sunt îngrijorată că nu mai am subiecte de conversație? Cum mă tem că nu avem nimic, dar NIMIC în comun?  Deja am stabilit că prima scânteie poate era doar o nălucire a mea.

Nu mai sun, nu mai scriu, oamenii se îndepărtează, crezând că am o viață extraordinar de ocupată. Dar nu e așa, în majoritatea timpului. Doar stau undeva, pe marginea unui prag, speriată să fac saltul și să risc, de teamă că mă ard. Mă tot ard.  De indiferență. De lipsa de respect. De teama că nu sunt semnificativă în viața persoanei respective, și nu o să fiu niciodată.

Dar într-un fel și eu fac același lucru. Adică dispar, ceea ce poate fi interpretată drept indiferență. De lipsă de respect și de temerea aceea deja e prea devreme.

Sunt ok cu asta dacă nu fac nimc că o combat, nu? Aștept cumva un tren care știu că nu vine niciodată. Mintea nu doarme niciodată, hop vine și soluția. Dar sufletul mai înghite în sec. Nu e neapărat gol, doar sughiță.

Două prietene trebuiau să stea în cămin cu mine, dar se mută în chirie. E normal să te muți în chirie. Dar mintea mea se gândește automat că sigur de gura mea mare au fugit, că sunt insuportabilă pentru majoritatea oamenilor și fug de mine ca de ciumă. Și mă simt singură. La douăștrei de ani nu mai îmi arde de începutul anului în cămin, nu mai îmi arde de spaima că o să cad în cameră cu o psihopată. Vreau doar să fie veselie, preferabil să ne împletim părul și să râdem tare la trei noaptea, duminica, și râsul să fie unul din suflet, nu unul forțat, robotizat. Să vorbesc despre ce mă face pe mine să freamăt și să nu fie ciudat, sau nepotrivit, sau plicticos. Să văd privirea aia sclipitoare, curioasă.

Gen mai spune-mi

vreau să te cunosc

mai știi când spuneai aia?

Ai uitat că ne vedem?

Abia aștept.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s