3.9

Nu am mai scris un post dulce de ceva timp și mi-e martor Doamne Doamne că nu vreau să îl fac o perorație sumbră despre relații și cât de greu e uneori să fii într-una și să ții pasul cu ea. De obicei, încerc să fac posturile dulci luminoase, cum sunt sentimentele de dragoste față de my loved one. Mă face să fiu luminoasă, ca și cum îmi aprinde cineva becul în suflet și mă încălzește.

Acesta e un gând. Îl coc de ceva vreme, parcă se finisa în mintea mea, așteptând să scape într-un mediu, să se exprime. Am o grămadă de gânduri, dar unele parcă sunt menite să le împart cu celălalt. Nu fac asta pentru că simt nevoia să îmi fac viața publică, să o vadă toți. E pur și simplu o compulsie. Sunt suficient de naivă să cred că poate cineva o să se simtă bine după ce citește ceea ce debitez.

Ziceam că relațiile sunt grele, dar nu sunt grele destul până nu vine greul. E simplu când numai ieși în oraș cu partenerul, numai vă țineți de mână, toți un zâmbet tâmp pe față. E simplu când spune cât de mult te iubește și îți vorbește despre viitor ca și cum ar fi cel mai simplu lucru din lume. E simplu când cea mai mare îngrijorare e următoarea dată în care vă vedeți și singura grijă e când vă certați.

Dar v-ați gândit vreodată, dragi cititoare, ce se întâmplă când unul din voi e bolnav? Când nu ai persoana iubită lângă tine să te țină în brațe, să îți spună o vorbă bună, să îți facă supa aia bună de tăiței care alină tot răul? Și v-ați gândit cum e să stați neputincioase să vă uitați cum o boală necunoscută vă invadează sufletul pereche și nu puteți face nimic, absolut nimic din spatele ecranului?

Eu sincer nu m-am gândit. Apoi s-a întâmplat. L-am văzut pe my loved one măcinat de gânduri negre din care nu mai putea ieși. Nici un sfat nu îl putea face să își revină. Mă gândeam, în egoismul meu, că numai eu pot face asta, ca și cum anxietatea îmi era rezervată numai mie și voiam să o împart cu nimeni. Apoi am văzut-o în celălalt și mi-am dat seama că era simplu când eram eu cea care dispera. Nu trebuia să mă gândesc la soluții când victima eram eu, trebuiam să scriu un mesaj și hopa venea și soluția.

Adevărul e că de multe ori iei pe omul de lângă tine ca pe un dat. My loved one e mult mai calm decât mine, mult mai organizat și mult mai obsedat de detalii. Știu  că dacă am nevoie de un sfat sincer și de o vorbă bună, am întotdeauna un refugiu în brațele și în mintea lui. Echilibrul ăsta simplu a fost amenințat.

Am avut la rândul meu gânduri negre.

Dacă îl pierd? Dacă o să rămân singură, fără inima mea pentru totdeauna?

Mi-e frică. Și deodată mi se activează instinctul de a acționa și de a-l proteja. Mi se pornește mintea, căutând soluții, testând idei. Îmi caut resurse să fiu zâmbitoare și pozitivă de față cu el și când îmi vine să mă duc în WC la cămin să plâng.

Zâmbesc, dar îmi vine să urlu în mine și să mă îndoiesc de capacitatea mea de a face față situației. Apare dorința de a fugi de responsabilitate. Fărâma egoistă din mine se gândește că nu am vrut asta de la celălalt, deci aș putea foarte bine să spăl putina. Sufletul nu mă lasă. Oricum aș gândi-o, simt că mă taie zeci de cuțite pe dinăuntru. Mă doare. Nu pot.

E mai presus de frica de Dumnezeu. E frica de a nu mă mai simți completă niciodată.

Și ironia e că dacă iubești pe cineva, doare oricum. Și nu mai poți fugi. Rămâi lipită parcă de pardoseală, paralizată cu telefonul în mână. Așteptând un semn, o confirmare. Ce se întâmplă? E totul în regulă? Oare mâine o să fie lângă mine? Oare o să mai fim la fel? Oare o să mai fiu la fel?

Oricât de bun și perfect e omul de lângă tine, omul acela rămâne un om. Dacă tu ai căderi emoționale, și el are. Dacă are nevoie de tine, trebuie să lași tot și să mergi acolo unde te cheamă sufletul, sau picioarele te vor duce într-acolo oricum fără să îți dai seama. Sau avioanele. Dacă ai nădejde în partenerul tău, trebuie să fii la rândul tău o nădejde. La ananghie, trebuie să fi un sprijin. Aștepți ca celălalt să fie lângă tine, trebuie în primul rând să fii tu acolo lângă celălalt

Dacă nu era serios sau nu era pronunțat atât de serios angajamentul dintre voi, acum te trezești în fața unor responsabilități de adult, dar constați că ai încăun suflet de copil, speriat, căutând brațele mamei, care să îți aline durerea. Acum ești adultul care trebuie să țină laolaltă pe un altul, speriat, care caută îți caută brațele calde. Acum nu mai sunt brațe, sunt acasă. Și când acasă e celălalt, nu poți decât să mulțumești celui de Sus că ești acolo la momentul potrivit. Că poți să respiri. Că poți să fii casă pentru altcineva chiar și când simți că propria temelie se clatină.

E ok. Ești ok. Bucură-te, mâine e o nouă zi. Aventura continuă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s