Testamentul lui Nobel…sau cum m-a păcălit descrierea cărții

Risultati immagini per testamentul lui Nobel

Nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu graiul românesc, dar când am ocazia prefer să citesc mai degrabă în engleză. Nu știu, engleza e mai legănată, mai puțin nevrotică, mai compactă decât româna cu exprimările ei alambicate. Daar, cum româna ar trebui să fie cea mai mare preocupare a interpretului și cum s-a nimerit să fie Black Friday când am ajuns la concluzia aceasta, iată-mă pusă în fața faptului de a-mi cumpăra niște cărți. În română. Să îl fac și pe tata fericit. Să nu mai citesc numai eu în engleza mea. Și că tot avem și bani în cont să fac asta.

Prima dată am identificat minunăția asta în librărie unde costa nici mai mult, nici mai puțin de 53 de lei.

Pentru ca să dau peste 50 de lei pe o carte, cartea trebuie fie să fie scrisă de Dan Brown, fie să fie Game of Thrones (pe care am citit-o în engleză), fie să fie o carte despre care am auzit sigur de câteva ori că e super bună. Ideea e să merite.

Am găsit-o după ceva vreme la reducere cu doar 30 de lei, un preț mai omenesc. Cartea asta nu îndeplinea nici unul din criterii, dar eram destul de curioasă cât să nu renunț la planul de a o cumpăra. În plus, mi-a atras atenția cu ce era scris pe spate, dar nu m-a dat pe spate.

Și vine cartea, alături de alte două tot de la editura Trei, tot polițiste. E singurul compromis pe care l-am putut face: să citesc în română, măcar să îmi și placă și să nu fie PREA PREA.(mi-s destule tulburările mele existențiale).

Și citesc. Începe promițător. Șefa comitetului Nobel este ucisă, perspectiva e din partea asasinei. O jurnalistă la o publicație de scandal este martorul cheie. Până la pagina 100, promițătoare carte.

Apoi devine ciudat, pe trei planuri diferite.

În primul rând, personajul principal, Annika Bengtzon, nu mă convinge, nici ca jurnalistă de cancan, nici ca investigatoare, nici ca soție și mamă.

Ca jurnalistă de cancan, nu mi se pare suficient de disperată, suficient de avidă de senzațional. Deși e martoră oculară la o crimă mediatizată, în momentul în care poliția îi revocă dreptul să publice despre seara cu pricina, ea nu se ambalează prea mult. Când șeful o trimite acasă pentru că intimidează colegii și perturbă activitatea la serviciu (nici acum nu înțeleg cum), ea nu se ambalează nici atât, chipurile ca să nu își piardă jobul. Când vine vorba de a publica ceva, pare mai degrabă jurnalista care dorește să publice articole de New York Times în Cancan, un fel de jurnalistă neînțeleasă și neapreciată. La ziar, e ca nuca în perete între colegi interesați de poze ale prințesei moștenitoare sau evenimente frivole, dar în același timp, nu vrea să își piardă locul de muncă pentru că e important pentru ea.(?!) Nu pare deloc pasionată, în niciuna dintre cele două extreme între care oscilează. S-ar părea că e mai interesată să rezolve crima alături de poliție decât să facă muncă de investigație pentru ziar, chiar dacă revine la serviciu, chiar dacă putea scrie de acasă. Și totuși…

…nici ca detectivă nu e convingătoare. Pare că dorește să dea de următoarul ei mare reportaj, când de fapt… Deși vrea să intre sub acoperire în comunitatea științifică, pentru a scoate la lumină conflictele din umbră, e neinteresată și în momentul în care e prezentată în postura de jurnalistă, și când încearcă să treacă drept asistentă de laborator. Nici măcar ca prietenă nu o crezi. Sunt mai entuziasmați cei care practic îi pun ponturile pe tavă.  Dacă ar fi fost un personaj de film, fiecare replică ar fi fost rostit fără nici un fel de implicare emoțională, intonație sau plăcere. Or, ca detectiv, trebuie să fii ingenios, șiret pentru a reuși să obții răspunsurile dorite. Pentru o strategie reușită, duduia dădea de minim trei ori cu bâta în baltă în momente CHEIE. Și relația sa cu poliția este instabilă, întrucât nimeni nu o ia în serios ca consultant, sau ce vrea să fie ea când pleacă de una singură după piste, fugind de problemele domestice.

Și comisarul însărcinat cu cazul e o amestecătură : polițist sadea, excentric, prieten dar nu tocmai, figură autoritară dar nu tocmai. Nu mai zic că apare și un terorist în povestea noastră, care sincer nu prea înțeleg ce-are a face cu tot romanul. Poliția e o autoritate, dar una slăbită, dar totuși sfânta poliție?! WTF!?

Când zic familie, ajung la apogeul nevrozei. Annika e căsătorită cu un tip ce lucrează la diverse proiecte de lege. Au doi copii împreună. Încă de la început ei nu par că se înțeleg și există bănuieli cu privire la infidelitatea lui. Ea e OBSEDATĂ de presupusa amantă a respectivului și când spun OBSEDATĂ, nu spun un paragraf despre respectiva și gata, ci mult mai multe paragrafe pe tot parcursul cărții, și unde nu își aveau locul. O visează noaptea, se gândește la ea în fiecare clipă liberă, ba chiar sare pe ea când o vede pe stradă la un moment dat, ca o maniacă scăpată de sub control, fără nici un fel de strategie de atac. Chiar și prietena ei cea mai bună (ce o stoarce de bani) o numește nebună la un moment dat.

Se mândrește că soțul s-a întors la ea și în același timp nu face nimic să îl țină lângă ea. Apare în mod repetat un tip care face să îi bată inima mai tare. Îmi trepida corazonul, sperând că poate o scenă fierbinte o să o vindece de obsesia ei pentru amanta soțului și o să-i dea un pic mai multă complexitate. Dar nu. Nu a fost o scenă în care ea să se fi asumat ca o femeie complexă. Doar agrava situația. Din apartament se mută într-un cartier exclusivist, datorită câtorva milioane ce intră în contul ei. În cartier, încearcă să pretindă că sunt familia perfectă, dar nici ea și nici soțul nu se mai amăgesc. Ambii joacă teatru prost. Copii apar fugitiv: când e mamă implicată, când e angoasată de proprii copii. Soțul e frustrat, crede că nu primește suficientă apreciere: în sfârșit a dat lovitura profesional.  Annika e un monstru, o egoistă obsedată de carieră (și ce carieră, nu?). Cei doi își spun, dar nu-și spun nimic substanțial, doar mimează. Chiar și scena dramatică dinspre final (când el pleacă de acasă la amantă pentru că nu o mai suportă pe nevastă-care-i atacase amanta pe stradă), pare ruptă dintr-o telenovelă și nu din repertoriul unui cuplu obișnuit. Dacă ei nu au pus botul la șarada relației lor pe tot parcursul acțiunii, la momentul respectiv nici cititorul nu mai punea botul. Își pierduseră de mult savoarea și autenticitatea de cuplu.

Romanul ăsta e un talmeș balmeș de elemente ce nu comunică armonios între ele. Sunt adunături de informație absolut irelevantă. Am fost surprinsă să citesc că autoarea chiar a făcut cercetări în timpul scrierii acestei cărți. Mie mi se pare că un pic de simplitate nordică nu ar fi stricat deloc. Minimal, da, dar bine închegat și convingător.

Pe lângă personajele neînchegate, au mai apărut și pasajele legate de presupusa dramă a lui Nobel (adevăratul Nobel). Ele nu își găseau locul cum ar fi trebuit. Consider că dacă se introduc analepse și prolepse, ele trebuie contextualizate suficient, pentru ca cititorul să nu simtă o ruptură și pentru ca unitatea temporală generală să nu fie distrusă. Se menționează informații legate de dată și loc pentru a face tranziția ușoară, se scrie în aceeași structură narativă ca și restul romanului, eventual în italice pentru a semnaliza o poveste diferită de firul narativ principal, dar cu reverberații în prezentul narativ.

Am văzut tehnica asta pusă în practică eficient în alte romane. De ce nu ar fi mers și aici?

Și că tot suntem la fir narativ, deloc surprinzător, dacă efortul conturării personajului principal nu m-a convins, automat efortul pentru personajele secundare a fost și mai mic. Având în vedere că asasinul, cel căruia i se face reclamă încă de pe coperta întâi,  trebuie să fie un personaj secundar, trebuie să fie din lumea științifică și trebuie să fie un maniac, mi se pare insuficientă atenția acordată descrierii lui. Autoarea nu lasă cititorului indicii pe parcurs. Nu se descriu mai multe personaje în detaliu pentru ca cititorul să fie tentat să aleagă un alt potențial vinovat. Nici modul de operare al acestuia nu apare izolat undeva, în afara punctului culminant.

Punctul culminant le conține pe toate. Pare un pasaj creat dinainte, inserat apoi în manuscris cu copy-paste. Păcat că nu a creat o punte între modul în care a construit acțiunea pre-punctul culminant. Mult prea multă informație apare laolaltă după o mare de labă pentru ca să fii absolut mindblown după! Și dacă aștepți 400 de pagini tocmai pentru adrenalina dezvăluirii asasinului…rămâi cu un gust amar. Crimele ce au urmat asasinării șefei comitetului Nobel nu își găsesc locul în ansamblu; nu există o legătură între prima crimă și celelalte laolaltă, tocmai din cauza faptului că tiparul crimelor ulterioare nu mai apare nicăieri, ci doar în punctul culminant. Săracul cititor este așadar privat de plăcerea unei revelații, nu mai poate zice: ahaaaa! la pagina 204  parcă am citit ceva despre asta! I-a dat cititorului toată informația cum ai da o lingură de mâncare unui bebeluș, gen taci și înghite tot! Și jignești inteligența chiar și celui mai neavizat cititor. Un roman polițist nu e amuzant dacă nu te simți și tu ca cititor un pic detectiv. Cu toții au ceva de câștigat: plăcerea dezlegării unui mister, satisfacția găsirii vinovatului corect, lăudarea personajului principal ce dezleagă misterul cu dexteritate, îmbogățirea sistemului propriu de gândire.

Într-o notă mai pozitivă însă, părțile scrise din perspectiva asasinei m-au convins mai mult decât sforțările personajului principal. Acest personaj negativ are net mai multă personalitate decât cel principal și e păcat că nu s-a investit mai mult în partea ei, căci îi mai lipseau pe ici pe colo elemente de finisaj.

Oricât de multă cercetare s-a investit în romanul ăsta, mi se pare că autoarea nu a investit suficient în personajele sale, de unde au apărut problemele ulterioare. Mai bine scrii despre ce știi bine, decât să scrii despre ce nu știi, prost.

E adevărat, trebuie ținut cont că acest roman e parte dintr-o serie cu mai multe volume, însă nu mi se pare o scuză. Dacă dai lovitura cu o carte, trebuie să faci tot ce poți să faci și  pe următoarele la fel de bune. Cititorului doar o dată îi trebuie să se ardă cu cartea greșită. Dacă iau o carte la întâmplare de pe raftul unei librării, trebuie să mă convingă la fel de mult și dacă e primul și dacă e al patrulea volum al unei serii. Trebuie să mă convingă din orice unghi că autorul cărții merită osteneala de a cumpăra toate volumele (presupunând că autorul e atât de bun)

De asemenea, având în vedere că vorbim de editura Trei, poate nevroza pe care am perceput-o eu se datorează și unor alegeri lexicale proaste în procesul de traducere. Nu vorbim de Humanitas, dar din nou nu este o scuză. Ai ales ca editură să traduci romane polițiste nordice, ai putea să îți faci bine treaba. De asemenea, perechea de ochi ce validează traducerea trebuie să fie și cititor.

Dacă nu te prinde o carte în etapele finale dinaintea băgării la tipar, de ce ar prinde pe altcineva?

Cu durere în suflet, spun că așteptările mele de la regina romanului polițist suedez mi-au fost trădate. Stieg Larsson cu The girl with the dragon tattoo, m-a adus la nivelul în care mă uitam în gol și mă întrebam care e rostul vieții acum că s-a terminat cartea. Comparativ, cartea asta nici nu ajunge la degetul său mic. Păcat de banii pe care i-am cheltuit.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s