Raw, needitat, târziu în noapte #ungând

Oricine zice că atunci când o să fii cu cineva, o să îl ai cu totul, e un mincinos sfruntat. Nu poţi avea pe nimeni cu totul şi odată cu trecerea anilor împreună, îţi dau seama că procentul tău devine tot mai mic în scara lucrurilor. Nu ai niciodată un om pe deplin, omul ăla o să fie întotdeauna împărţit între familie, proprii demoni, profesie. Mai târziu vine greutatea responsabilităţilor şi căsătoria. Nu mică ţi-e mirarea după o vreme să vezi că micile mini-yous pe care le-ai împins prin vagin or să îţi fure şi ele un procent semnificativ.i.

Apoi, sentimentul acela pe care îl ai la primele întâlniri o să fie o chestiune a trecutului. Nu mai aveţi timp de sex, aveţi câine. Nu mai aveţi timp de spontaneitate, aveţi factura la curent. Doamne fereşte să fiţi obraznici în locuri nepotrivite. Soţul acum e manager, e prea respectabil să mai fie imprevizibil, tânărul ăla misterios şi sexi care îţi punea mintea pe jar şi numai dintr-o privire.

E trist, dar majoritatea relaţiilor se încheie când una din părţi sau ambele nu pot accepta acest pas-a-deux al sorţii. Mă gândeam la asta când mi s-a adus în discuţie că oamenii îşi vor da întotdeauna cu părerea şi sunt chiar întemeiaţi să o facă. Asta înseamnă că niciodată o parte n-o să înceteze să se plângă de ceva, fie că e familia, prietenii sau şeful nesuferit. Ceea ce înseamnă că întotdeauna volumul de intruziune va fi acelaşi.

Nu o să ai niciodată un loc al tău alături de un om 100% al tău.

Ai crescut sperând să îţi obţii libertatea. Ei bine, ai căzut într-o capcană mare cât tine. Comediile romantice sunt nişte minciuni

Capcana e că orice generaţie atingi cu o fărâmă de părere personală, o să ajungă discuţia mereu la câte am îndurat eu sau să lăsăm pe altă dată, că avem timp. A apărut asta, nu, stai, a apărut astalaltă, asta îmi cere atenţia, ba nu, astalaltă. Aşteaptă puţin până toată lumea e fericită ca mai apoi să fiu şi eu. Nu fii egoist. Hei, nu fii prea egoist.

O colegă de cămin îmi spunea, pe când aveam doi ani de relaţie la purtător deja şi încă îmi sclipeau ochii că o să văd eu mai încolo cum iubirea o să devină altceva. Toată luna noiembrie a acestui an, doi ani mai târziu, am ajuns să contemplu zile în şir posibilitatea de a-mi vedea iubirea murind în chinuri, urmând ca mai apoi să mă răzgândesc. Toţi cei cărora le-am zis au crezut că sunt nebună. Practic cu o relaţie la distanţă sfidez gravitaţia de patru ani, acum gen vreau să mă despart pentru că…pentru că…pentru că mi-e frică? Pentru că mă tem că o să pierd şi puţinul procentaj pe care-l mai am. Pentru că bărbatul pe care-l iubesc îmi spune că mă iubeşte din toată inima, şi e ca şi cum mintea mea iese din corp şi judecă situaţia dintr-un colţ al camerei, gen, please, nu mai sufla în iaurt. Hai să ne luăm lopăţicile să mergem acasă, s-a terminat cu jocul.

Nici nu mai zic cât de nepoliticoşi sunt cei care incearcă să îţi spună exact cum ar trebui să te simţi. Ca şi cum asta a funcţionat vreodată pentru altceva decât zombies.

De te-ar lăsa iubirea să ieşi aşa de simplu şi să intri după bunul plac înapoi, sperând că data viitoare o să fii din nou în ipostaza fetei îndrăgostite lulea de un scenariu imposibil

Apoi cuvintele colegei mele îmi răsunau în minte. Amărăciunea lor. Gen o să vezi cum tandreţea devine mai rară, certurile mai dese, cum o să ajungi după patru ani să îţi dai seama că hei, nu te mai iubeşte, dar hei, e ok şi cu atât decât nimic. La momentul respectiv era ca şi cum îi ziceai unui copil în dimineaţa de Ajun că nu există cadouri, deşi sunt cadouri peste tot. Încă mă înfior când aud în minte vocea ei. Dar răsună în vocea ei ceva ce are ecou în sufletul meu: cuvintele nespuse. Furia refulată iar şi iar. Ciuda copilei aflată pentru prima dată la 4 ani de relaţie şi habar n-are ce să facă. Apelurile la răbdare de peste tot. Şi…cel mai important, iubirea, iubirea care se revarsă peste tot în torente. Apoi ciuda că eşti o romantică incurabilă. Ar fi fost mai simplu să fii cinic, mai simplu.

Dar hei, eşti nebună că ţi-e frică. Am i right?

Am un foc în mine, un foc ce-a sfidat toate ideile contrare. Un foc ce arde mereu. Un foc ce ocazional mă stoarce de energie şi mă face să intru într-o stare de exasperare. Încă vreau să posed un om, să-l simt, să îl fac doar al meu. Un foc care nu acceptă procente şi vorbe goale. Un foc care-mi alimentează speranţa. Da, colega mea încerca să îmi dea cuvintele de înţelepciune ale generaţiilor şi generaţiilor de femei frustrate, disperate, nemulţumite că s-au mulţumit cu bărbaţi prea mici, prea indolenţi, prea reci, nepotriviţi. Uneori când e greu şi mă rog la Doamne Doamne să îmi dea o uncie de răbdare cât să prind următorul avion, să simt următorul sărut, căldura următoarei îmbrăţişări, e uşor să cad în capcana înţelepciunii strămoşeşti ce până acum nu ştiu să fii adus fericire nimănui.

E înfricoşătoare frica de a-ţi pierde locul, o frică alimentată de idei ce nu-ţi aparţin. În loc să asculţi de bărbatul ăla care urlă la tine că te iubeşte şi nu vrea să te piardă. E adevărat, niciodată nu o să fie ca la început, dar adevărul e că probabil de-asta relaţiile sunt şi ele o formă de muncă. Trebuie să tragi de chestiile pe care le iubeşti, trebuie să lupţi pentru ele. Partenerul trebuie să lupte pentru sine, ca să lupte pentru voi, ca să ajungeţi ce puteţi deveni. Nu ştiu cum, ce şi când se va întâmpla asta, dar ştiu că vreau să fiu bătrânica care-şi apucă bătrânelul de fund cu aceeiaşi poftă şi după 40 de ani de relaţie.

Nebună, nu?

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s