PERSONAL | Corpul, ciocolata, frica

De când am scris postul ăsta, pot zice că m-am descurcat temerar la a nu mai da cu biciul pe mine de fiecare dată când corpul şi dimensiunea lui apăreau în aceeiaşi propoziţie. Uneori mai exersez tehnica de-a mă privi în oglindă şi de a căuta punctele forte, am profitat de independenţa clujeană ca să îmi gătesc mai mult legume decât carne şi chestii fripte şi practic am încercat să duc o viaţă mai ordonată.

Am constatat că lucrurile o vreme au luat-o mai spre bine. Mă simţeam mai uşoară, mai zveltă, mai fericită. Fibrele făceau jobul fibrelor în organism.

Până când m-a lovit stresul. Şi atunci am descoperit două lucruri esenţiale la mine:

  1. există o legătură între stres, mâncare şi somn. Când sunt stresată, am tendinţa să amân chestiile care mă stresează (în esenţă discursurile pentru interpretare), ceea ce înseamnă că stau până târziu, ceea ce înseamnă că dorm mai puţin, ceea ce înseamnă că merg la facultate cu creierul pe jumătate adormit, urmând ca performanţa mea să nu fie top, ceea ce duce la mai mult stres.
  2. Când nu dorm şi/sau sunt stresată, am tendinţa să mănânc mai mult sau mai bine zis, să ronţăi mai mult. Îmi dau peste cap mesele, nu mă simt mai fericită.

Stresul a ajuns atât de mare la un moment dat încât credeam că o să vină să mă ia dracu. Serios, aşteptam ca din zi în zi să mor. De ce să nu mor, când nu-s în stare să fac consecutive super, deşi am făcut un an de ele, şi în simultană sunt prea variabilă pentru placul profilor? Cum să mai fac exerciţii acasă cu încă patru colege în stup, plus pofta mea de viaţă care şi aşa era la cota de avarie? Cum să mai continui, dacă e posibil să îmi pic examenul final din cauza factorilor deja menţionaţi….la un MASTERAT??

Hey, e doar un MASTERAT. Cât poate fi de greu? 

M-am simţit singură, neadecvată şi nebună. Asta a fost viaţa mea săptămâni întregi. Dacă nu erau colegele mele de la masterat, nişte fete de milioane şi dacă nu aş fi cerut ajutor, nu ştiu ce aş fi făcut.

Surpriză surpriză, nu eram nebună, nici singură, nici neadecvată, dar frica de toate trei m-a destabilizat într-un asemenea hal încât voiam să renunţ la un an şi jumătate de emotional rollercoasters şi good memories. Plus că aveam să fac nefăcuta nefăcutelor şi să îmi arăt MIE că AM RENUNŢAT. M-am temut.

Nu am vrut să deschid uşa aceea, dar dacă aşa mi-aş fi obţinut liniştea aş fi făcut-o.

[Ştiu sigur o profă care m-ar face prinţesă acum.]

De când am început să vorbesc despre mine pe o canapea şi să dezmembrez modul absolut greşit în care îmi puia mintea, am început să observ lucruri în jurul meu pe care datorită ochelarilor de cal nici nu le bănuiam. De exemplu, faptul că mă păştea un ulcer sau chiar un diabet de la tot turatul ăsta turbat şi faptul că probabil nu o să profesez niciodată interpretarea, dar există vreo 40 de ani rămaşi în care sigur o să găsesc ceva care o să mă captiveze mai mult decât lucrurile pe care le-am făcut până acum.

Poate o să fie chiar ceva din trecut, ca desenul sau scrisul, pe care nu le-am mai practicat de mult.

Una dintre cele mai interesante idei pe care le-am învăţat în ultima vreme este că frica nu mai are de unde se alimenta dacă o priveşti în faţă. La un moment dat devine mică mică şi e ca o viespe pe care o striveşti în faţa blocului, să nu te înţepe. Ştiam că frica e monstrul acela înfricoşător doar în momentul în care îi dai energia de care are nevoie ca să se transforme, dar niciodată nu am simţit pe pielea mea această transformare, nu mi-am mai dat într-o vreme răgazul să observ lucrurile fără să fiu implicată emoţional în ele.

Am fost ok de săptămâni întregi. Nu spun că acum nu sunt ok, dar un pitic pe creier mă bântuie, ca o notificare interioară. Aşa îmi spune sufletul meu că ar fi modul în care aş putea să mă uit în mod eficient în faţa fricii.

Am descoperit un CD din liceu, cu poze de pe fostul calculator. Pentru cei care sunteţi noi, din vara clasei a noua până la sfârşit de clasa a unsprezecea, am slăbit 32 de kilograme, încet şi sănătos. Acum, dacă aţi citit postul deja link-uit mai sus, o mare parte din greutate e înapoi.  Lipsa mişcării, pachetele giga de mâncare de la mama şi faptul că după cele 32 de kg jos nu mai ştiam ce să fac, au dus la mine fiind rotundă din nou.

Dar nu o să plâng prinzându-mă ca o posedată de colăcei în oglindă. Am spus deja că nu mă mai întorc acolo.

Ce m-a frapat este faptul că în esenţă, nu greutatea e problema cât e modul în care m-am privit (şi învăţ să nu mă mai privesc).

Aşadar, imaginaţi-vă o tipă care toată viaţa ei a fost plinuţă. Ea ajunge o scoabă, piele şi os. Imaginaţi-vă că scoaba aceea, în loc să îşi dea seama cât de magică e şi cât de departe a ajuns şi cât de absolut hot underage bomb arată stă, după 32 de kilograme date jos să se uite, că uite, acolo la picior mai trebuie un pic, nu e abdomenul suficient de stâncă, hei, nu cred că anatomic piciorul meu arată aşa, refuz să cred că e genetica, frustrarea când grăsimea inexistentă nu se duce. Imaginaţi-vă o fată care la 58 de kile se acoperă în pozele cu costum de baie şi care în loc să meargă ca un cocoş, mândră de realizarea ei, încrezătoare în forţele ei, stă şi se chirceşte, întrebându-se de ce nu o fute iubeşte nimeni.

Imaginaţi-vă acum o tipă de 23 de ani care îşi dă seama cât de maniacă a fost tipa de 17. Imaginaţi-vă că tipa asta acum vede, un pic prea târziu cât de mult ar da orice să fie iar în pielea maniacei, doar să aibă un pic mai multă minte.

Mă înfurii.

Mi-am dat seama că am pierdut atât de mult din cauza fricii. Frica de a nu mă încadra în peisaj, frica de a nu avea prieten, frica de a nu fi niciodată ca colegele mele de 52 de kile, frica de a nu pierde şi puţinul de oameni pe care-l am, cu un cost ce s-a simţit la nivelul demnităţii. Frica de a decădea în ochii celorlalţi dacă aş îndrăzni să îmi spun o părere. Frica de a avea persoane cunoscute pe blog. Frica de a fi rebelă. Frica de a fi ridicolă. Frica de a-mi croi propriul drum

E ciudat cum oricât timp trece, poţi să te întorci în timp la momentul în care ai fotografiat ceva şi să îţi aduci aminte cu precizie cum te-ai simţit, care era contextul, când îl povesteşti altcuiva. Pozele acelea mi-au adus aminte de o vreme pe care mintea mea încearcă azi în mod eronat să o idealizeze. Nu a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, a fost o perioadă în care eram complexată, deşi eram smokin hot, 2017 uitându-ne spre trecut. Eram dezorientată, căprioara speriată care încearcă să se ascundă timidă prin tufişuri de frica celorlalţi şi a PĂRERILOR lor.

Ce legătură are cu corpul întreaga peroraţie? Păi, legătura e că acum într-un fel sau altul cred că toţi se aşteaptă să slăbesc din nou. De fapt, sunt suficient de înţeleaptă să văd acum că toţi este propria mea conştiinţă, ca un copil care bate din picior, notificarea aia enervantă, alarma aia la care îi dai snooze în fiecare zi, sperând că 10 minute de somn te vor face mai câştigat. La mine a fost multă vreme concentrându-mă asupra unor aspecte neconcludente. Poate e mintea care vrea să se întoarcă la oile ei, la esenţă, la lucrurile cu adevărat importante.

Din nou, îmi e frică, îmi e frică că nu sunt în stare să trec prin tot procesul. Îl ştiu, l-am mai văzut de câteva ori, am trecut prin el. Sunt parcă din nou în a noua, vorbind cu o prietenă a cărei amintire e ca o fantomă ce nu se mai întoarce să mă bântuie, despre cum mă tem că nu o să pot duce promisiunea la capăt. Am zis atunci de câteva ori că o să încep şi am amânat până nimeni nu m-a mai crezut. Acum sunt speriată că o să o fac din nou, sunt singură şi habar n-am ce să fac. Am tot încercat să scriu despre asta, poate va veni în viitor.

Mi-ar place să o las într-o notă pozitivă, (gen am să o fac!!), dar nu vreau să fiu ipocrită. Habar n-am ce să fac, cum să fac. O să ia un pic de timp. Cine a citit posturi din urmă ştiu despre experienţele mele cu sala, cu dietele, cu oamenii care îşi dau permanent cu părerea despre ce să fac şi cum ar trebui să fiu, despre triumfuri, înfrângeri. Cam atâta m-am uitat la frică azi, dar îmi doresc din suflet să fac ceva azi pentru ca mâine, poimâine şi în următoarele zile să o fac mai mică, să o reglez, să o îmblânzesc, să o fac să lucreze în favoarea mea.

Adevărul e că poate my loved one are dreptate şi sunt la o vârstă în care pot să fac o schimbare într-un mod mai eficient decât înainte. Nu o să mai am 17 ani niciodată şi poate e mai bine să nici nu-i mai am, deşi arătam bine şi privind în urmă mi se pare că era bine atunci. Fiecare epocă cu ale ei. Doar ziua de mâine ştie ce mă aşteaptă, sau poate eu ştiu ce pot să fac mai bine decât înainte. Trebuie doar să nu îmi mai fie frică de viitor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s