Oare cum poţi fi mulţumit?

Am un gând ce îmi mişună prin minte de la prânz.

Am avut o zi bună azi. Spre deosebire de începutul anului universitar, am prins şmecheria unei noi metode de interpretare şi m-am văzut umplută cu elan. Nu super elan, doar pui de elan, unul timid şi speriat ca un mânz ce învaţă să meargă pe picioroanele lui subţiri.

De la începutul lui 2017, am gravitat în multe direcţii, aparent fără orbită, dar acum mi-am găsit un soare mic în jurul căruia să gravitez. Am ajuns, după oscilaţii personale şi interpretative să îmi găsesc o fărâmă de mulţumire de sine. E atât de mică în momentul ăsta, e cât o particulă de praf. Şi tot ce mi-a trebuit a fost un pic de feedback, doar un pic, ca să vin pe jos gândită de la facultate până acasă. Şi nici măcar nu a fost un feedback negativ, a fost un feedback constructiv, genul de feedback pe care îţi doreşti să îl obţii când faci ce fac eu. E genul de feedback care îţi spune că nu eşti a stupid potato şi că ai potenţial în acelaşi timp. Gen hei, poţi veni la masa adulţilor. Sort of. Azi.

Mintea poate fi absolut contraintuitivă în alte domenii. Îi plac extrapolările: a zis aia rău de mine, sigur nu mă suportă. Argh, mă bucurasem şi eu de o secundă de mulţumire, apoi a trebuit să mi-o omoare. Minţii mele îi place să facă presupuneri, dar am învăţat să le temperez.  Am învăţat că degeaba extrapolez, pentru că există 0% şanse să ştiu cu precizie ceva despre celălalt.

În vâna unei tipe de pe youtube pe care o ador, habar n-ai ce-i in mintea celuilalt, cum e viaţa lui, din ce mediu provine, în ce mediu s-a format, ce probleme are. Dar tot ne place să ne autovalidăm, să ne comparăm cu alţii, să ne arătăm că suntem mai buni.

Într-un fel are dreptate. Ar trebui să ne lăsăm să ne comparăm până ajungem să vedem cât de absurd e să încerci să pui egal între tine şi altă persoană, ca şi cum nu puteţi coexista amândouă în acelaşi mediu. Ai putea să dormi şi bine noaptea, cu mai puţină anxietate, că vai, ăla e mai bun decât mine, eu sunt atât de rea. Ce-ar fi să recunoaştem că învăţăm permanent şi habar n-avem ce se întâmplă cu noi?

[Asta sigur e  o lecţie pe care eu n-o pot digera.]

Mulţumirea, cred eu, este tot treaba noastră. La concluzia asta am ajuns în urma plimbării mele spre casă. Pe lângă faptul că am ajuns acasă întreagă, fără să iau în plin vreun stâlp. Am ajuns într-un punct în care mă monitorizez conştient: ce spun în cabină, ce fac în afara ei, cum îmi gestionez gândurile astfel încât să nu mă mai simt rău, cum simt, cât de valid e, cum ar face altul în locul meu. Greşesc, ştiu, schimb. Încerc să mă schimb, ca mai apoi să schimb ce lucrez. E bizar cum interpretarea şi ritmurile mele interioare sunt un sistem interconectat. E ca şi cum am devenit ceea ce spun mereu că sunt, adică sunt ceea ce fac. Mai recent, am descoperit şi că sunt ceea ce gândesc. Şi cu copacii ce îmbobocesc, nu mai am nici o scuză să nu încerc să fiu mai bună, mai atentă, mai concentrată pe nişte obiective palpabile. Dacă vara poate bate iarna în fiecare an, nu am nici o scuză să nu reprogramez acele coduri din mine care s-au întors pe dos.

E musai, musai pentru mine, pentru pacea mea.

La fel ca mulţumirea. Voiam să scriu despre mulţumire în contextul în care e treaba noastră să o gestionăm, dar în acelaşi timp trebuie să o şi protejăm. Borcănelul nostru cu dulceaţă. Mi se pare uneori că sunt interpretată (ironic) greşit: dacă sunt entuziasmată, unele persoane mă văd superfluă, detaşată de realitate, nepăsătoare. Dacă nu sunt entuziasmată, sunt prea serioasă, prea mă consum. Eu stau undeva între cele două, mă uit în sufletul meu şi mă gândesc de ce e aşa de greu să găseşti oameni care să fie pe canalul tău, oameni cu care să poţi să glumeşti şi când trebuie să fii productiv. Mă obosesc oscilaţiile astea, ceva descoperit de curând. Şi mă exasperează, mă umplu de frustrare, frustrare care n-are ce căuta acolo.

Am vrut să renunţ la multe lucruri în ultima vreme. Am vrut să renunţ la interpretare, pe motiv că nu îmi place, să nu mi se potriveşte, că nu o să fiu bună niciodată, că sunt depăşită şi neadecvată. Dar sunt momentele alea în care eşti atât de prins în discurs că ţi se face pielea de găină, momente în care auzi vocea aceea care tălmăceşte, auzi vocea aia în minte care îţi şopteşte să nu te dai bătut, că nu e chiar atât de rău. În momentele alea simţi speranţă. Uneori doar asta caut, speranţă, nu validare, nu laude. De multe ori şi asta e înţeleasă greşit, obviously. Dar….uneori doar atât e destul să te ridici din pat şi să mai lupţi încă o zi. O fărâmă de magie interlingvistică când eşti în sincron în timp şi spaţiu cu universul. În care eşti în control. Iubesc controlul, sunt un mic tiran.

Am vrut să renunţ la iubirea mea. La cel mai bun prieten al meu. Omul care m-a văzut când mi-a fost mai rău şi nu m-a etichetat nicicum, ci a avut răbdare să mă descarc înainte, de multe ori fără să ceară ceva în schimb. Mi se umplu ochii de lacrimi de fiecare dată când mă gândesc cât de norocoasă sunt să fi avut norocul să cunosc o persoană aşa, când restul preferă să te rezume şi să te pună într-un colţ doar ca să se simtă ei mai bine. Şi totuşi, nu eram mulţumită. Pentru că aceeiaşi oameni nu te pot lăsa să trăieşti în pace. Sau frica ta nu te poate lăsa să trăieşti în pace. Sunt tot felul de voci ce s-au adunat în mintea mea: nu merg relaţiile la distanţă, nu te iubeşte, te înşeală, poate fi acolo la el şi să mai fută încă trei în paralel, nu are cum să fie iubire adevărată, trebuie să fie un ciudat, sunteţi prea cruzi la minte, o să vă fie greu, eu nu zic că vă puteţi căsători, cum o să fie când o să staţi împreună?, relaţia fără sex (continuu) nu e relaţie, nu ţi-e dor de el? etc. Citesc pe blogul unei fete cucuiete că bărbaţii sunt răi, sunt mârşavi. Suntem ghidate permanent de aceste dictoane din strămoşi, innoculate de la o vârstă fragedă, că bărbaţii ne vor răul, că sunt necinstiţi şi alte lucruri.  Fii atentă aici, nu, fii atentă acolo. Apoi găseşti un moment în care eşti în echilibru cu toate, şi bam, apare şi întrebarea care pune la îndoială valoarea bucuriei tale. Într-o secundă, ai impresia că toate momentele alea sincere sunt o invenţie de-a ta, o încercare de a face roz ceva gri, numai ca să linişteşti conştiinţa.

Hei, poate dracul nu e chiar aşa de negru, dar se poate înnegri dacă chiar insişti să dai cu bâta în baltă, că hei, nu se poate, nu poţi să fii bun azi, nu poţi să crezi că meriţi o remarcă pozitivă, nu, e doar o impresie. 

Şi dacă întreaga ta fericire s-ar rezuma la o clipă în care să zici: Azi e ziua în care o să fac tot ce mi-am propus, indiferent de ce spune x sau y, pe la faţa sau pe la spatele tău?

Ca să citez ceva ce-am spus la 3 dimineaţa, după o ceartă aprigă: Ar fi fain să fii pe filmul tău, dar parcă-i mai uşor să fii pe filmul pe care-l ştii deja. E uşor. Dar ce ştiu  nu mă mai face fericită, deci inevitabil o să îmi găsesc propriul drum, set de păreri şi…propria preţuire de sine, poate? Aici, acum? Nu ştiu. Uneori mă simt golită de pozitivitate, într-o conjuctură potrivnică temperamentului meu, alteori, spre enervarea unora, degaj unde roz, pentru că aşa sunt eu. Şi e destul. Azi nu vreau să fiu altcineva. Mi-ar place să mă mulţumesc o dată cu acceptarea acestui fapt, că sunt un om în lumea asta mare şi totul poate fi bun, dacă şi cred în instinctul acela şi nu-i mai dau de mâncare la celălalt.  Oare o să găsesc fericirea de sine? Poate, dar ca orice lucru, trebuie să înceapă de la propriul repertoriu, nu de la cel dictat de ceilalţi, prea preocupaţi de sine înşişi.

Voi cum puteţi fi mulţumiţi?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s