4.2: vulnerable and wild

O să fim aşa vreodată, noi doi

Vom lăsa oraşul să ne sărute

Cu luminile şi indiferenţa sa…?

Oricât încerc să fiu în prezent, să mă concentrez doar pe ziua de azi, fără gânduri la ziua de peste două luni, simt un freamăt. Unul…sentimental. De obicei pun la articolele astea nişte dulciuri, o prăjitură, o plăcintuţă, ceva care arate plăcut vizual. Doar vorbesc despre dragoste, dragostea e dulce, dragostea trece peste graniţe, dragostea ne distruge, dragostea ne mântuie. Dragostea e secunda aceea în care simţi că a aprins cineva un chibrit în suflet, în care te simţi cald pe dinăuntru, plin, întreg.

Mi se pare că nu se scrie suficient de realist despre ce se întâmplă după ce se stinge chibritul. Da, îl iubeşti pe celălalt, îl preţuieşti, te gândeşti la el cu drag, însă oare sunt singura persoană care simte dorinţa de a mă ascunde? De a fugi? De a nu mă mai arăta în faţa lui fricoasă, vulnerabilă?

Poate fi declanşat de un banal sărut pe frunte necerut. De o îmbrăţişare. De momentul acela când piele pe piele te simţi înconjurată de linişte, de lumină, de miracolul de a fi în doi, atât de aproape unul de altul. De momentul în care trece de security în aeroport şi te întorci repede cu spatele să nu îţi vadă lacrimile care ţâşnesc spontan pe obraji. De momentul în care în mijlocul unei dispute, rosteşti cu voce tare cea mai mare frică, apoi te înfricoşezi să o auzi, verbalizată, mai ceva decât dacă s-ar întrupa lângă tine.

A văzut frica!

Please do not kill me now!

În momentele alea vreau să mă ascund. Să nu permit celuilalt să mă vadă vulnerabilă-. Devin rece, tăioasă, acidă. Mă uit la el, nelămurit, înmărmurit, căutându-mă. E suficient de priceput să ştie că e doar o faţadă. Dar o simt, faţada asta, uneori atât de real încât mi se pare că devin o altă persoană şi vreau să îl conving şi pe el că nu merit să fiu preţuită, ţinută pe aşa un piedestal.

Apropo de ziua de peste două luni, mă apropii încet încet de final. Finalul distanţei, aeroporturilor, lacrimilor, serilor solitare, video calls, a clipelor frumoase ce trec mult prea repede. Mă gândeam nu de mult că aş putea scrie o carte doar încercând să adun frânturi de conversaţii de pe nşpe platforme diferite, în n formate, cu n semnificaţii. Cu cât se aproprie MOMENTUL ZERO (că e iulie, septembrie sau naiba ştie când), cu atât anxietatea devine accentuată şi ea. Şi dubiile. Şi frica.

Oare cum o fi să trăim împreună? Oare o să ne înţelegem? Oare o să ne căsătorim la un moment dat? Oare o să mă placă? Oare o să fie cute şi când nu o stau la el doar o săptămână? Oare o să uite să mă preţuiască şi o să ajungem şi noi cuplul ăla tip? Oare o să ajungem să stăm amândoi în acelaşi loc, în fiecare zi, fără bagajul care să mă îmi reamintească de pe podea că zilele sunt numărate?

În mod bizar, e ca şi cum trăieşti din nou prima întâlnire şi îţi pui întrebările alea legate de cum o să te perceapă celălalt. Ca şi cum eşti un ogru dezgustător şi acum o să te vadă partenerul. Evident că nu e adevărat. Totuşi, există un punct pe care îl au toate aceste întrebări în comun: faptul că la distanţă câştigi ceva în defavoarea a altceva. Toate aceste defavoruri însă aşteaptă să devină favoruri, apoi când nu le vine rândul, pentru că e imposibil la distanţă să le ai pe toate, devin frustrări, apoi devin frici. Apoi oricât de frumos sună momentul zero în care unul din voi îşi adună lucrurile şi se duce la celălalt, automat apare şi gaşca de bătăuşi, care-şi cer taxa de protecţie.

De fapt, sunt doar nişte lucruri care ştii în adâncul sufletului că vor fi ok. Doar vă iubiţi. În secret te rogi să înţeleagă şi el ce se întâmplă de fiecare dată când te retragi în tine. Şi că o să continue să îţi cânte melc melc codobelc să ieşi de acolo.

După patru ani şi un pic, am avut ocazia să merg cu el pe exact aceeiaşi alee pe unde ne-am dus la prima întâlnire. Am trecut şi prin faţa localului unde am povestit atâtea ore la ceai că am exasperat chelneriţa. Am mers la operă. Mă simteam parte din the power couple, aranjată de braţul celui mai chipeş tip de braţul căruia puteam să fiu. Mi-am adus aminte de câte ori am fost în aproape acelaşi loc, singură, dorindu-mi să fie acolo, să pot să îi arăt minunea, să vadă cum plâng la fiecare uvertură ca şi cum e prima oară când aud o orchestră. Am decis să nu mă mai gândesc la asta.

După, am trăit visul meu de muuult timp. Am ieşit, ţinându-ne de mână şi am plecat în căutarea unui loc de unde să ne luăm ceva bun. Am ajuns, la o distanţă considerabilă, taman la un McDonalds, unde mi-a luat McFlurry (în februarie) şi un ditamai cappuccino. Nici n-a vrut să audă să plătesc, căci cumpărasem biletele. Hi hi, am avut aproape o lună timp să deschid pdf-ul şi să mă entuziasmez. Apoi ne-am întorc în micul cuib al serii unde am povestit şi-am râs până la orele mici ale dimineţii, ca şi cum toată plimbarea nu ne-a ajuns.

Simţeam că zilele intră în sac şi că mai am puţin timp în care să mai pot să îi ating faţa, să îi sărut buzele, să îi spun cea mai năstruşnică idee care îmi putea trece prin minte. Am atâta amintiri, răspândite în multe cuiburi care nu-s ale noastre, pe date prea scurte, cu zile prea puţine şi ore fugitive. Fragmente care au sens doar în mintea mea, doar în mintea lui, doar în logica acestui raport.

Vreau mai multe momente în care să mă laud cu noi şi mai puţine momente în care să îmi fie frică. Se spune că cei mai grei sunt ultimii metri. Curând se vor împlini toate visurile pe care ni le şopteam în ultimele seri dinaintea plecărilor, în care ne doream să oprim timpul, să mai stăm o clipă, mereu încă o clipă îmbrăţişaţi. Poate greutatea tuturor acelor sentimente mă doboară uneori, alteori o fi doar dorinţa perfect umană de a fi lângă cine iubeşti. Unii spun că iubirea te face orb, pe mine mă sperie. Îmi doresc doar să iubesc şi să mă ascund, iar el mereu să mă găsescă.

Life will break you. Nobody can protect you from that, and living alone won’t either, for solitude will also break you with its yearning. You have to love. You have to feel. It’s the reason you are here on earth. You are here to risk your heart. You are here to be swallowed up. And when it happens that you are broken, or betrayed, or left or hurt, or death brushes near, let yourself sit by an apple tree and listen to the apples falling all around you in heaps, wasting their sweetness. Tell yourself you tasted as many as you could.
Louise Erdrich, The Painted Drum

@tumblr

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s