23 : not what you’d expect (and more)

photo_2017-05-25_22-28-44

Mi s-a spus recent că articolele mele nu mai au consistenţă, că ar trebui să folosesc un anumit limbaj şi să mă concentrez asupra unui singur subiect.

Ce spunem acestei afirmaţii?

Fuck THAT!

Nu ştiu ce e un anumit limbaj, nu ştiu cum ar trebui să fiu, nu ştiu ce standarde ar trebui să am şi sincer, chiar nu îmi pasă. Aici îmi documentez experienţele şi viaţa. Unde vedeţi rânduri, eu văd experienţe, amintiri. Îmi place să le îngheţ în timp şi am ales să le îngheţ undeva unde pot să vadă şi alţii.

Sper de ani şi ani că cineva o să zică Da, măi, uite, la asta nu m-am gândit şi va zâmbi. Îmi place să fac oamenii să zâmbească şi să se gândească, preferabil în această ordine. Dacă nu place cuiva ce vede aici, nu ocup o bucată de internet atât de relevantă cât să conteze acest lucru şi da, încă există butonul de exit, unlike, whatever. Promit să nu mă supăr (prea tare), accept critica (pentru că sunt graţioasă) şi viaţa merge înainteeeee!

Apropo de anumite lucruri, standarde şi alte cuvinte super schmancy, propoziţia asta plină de anumite lucruri are răsunet şi în viaţa mea de toate zilele. Scriam în titlu că 23 nu e ceea ce pare pentru că în mintea mea la 23 se întâmplau lucruri măreţe: corp tras ca prin inel, prietenul meu care să stea lângă mine, atras în secret să mă vadă tastând concentrată la articolul ăsta, facultatea terminată, un loc de muncă pe care să nu îl urăsc.

Să le luăm pe rând.

Nu ştiu dacă vă daţi seama din fotografie, dar sunt a big boned woman.  Şi am mai multe kilograme pe mine decât îmi place să recunosc, sub formă de grăsime, câh! Am slăbit 32 de kilograme şi dap, aproape şase ani mai târziu, sunt aproape toate acolo. Slavă Domnului, însă, toţi cunoscuţii au încetat să mă întâmpine cu oau, te-ai (mai) îngrăşat, ceea ce este o uşurare. Probabil şi-au dat seama (în sfârşit) că nu am probleme de vedere.

Nimeni nu m-a întrebat niciodată ce părere am eu despre modul în care arăt. Pentru mine era rutină să mă leg de mine pentru că: corpul meu e aşa, corpul meu nu e aşa. Corpul meu ar putea şi el fi aşa, ca aşa sau aşa. De ce nu e aşa? Mi-am stors creierii ani şi ani de zile. M-am luat de mine. Am plâns isteric în magazine de blugi. Am plâns isteric privindu-mă în oglindă. Apoi a venit o zi în care pe malul mării în Trieste am zis fuck it. De atunci viaţa mea s-a schimbat şi surprinzător, kilograme s-au dat jos de pe mine şi s-au urcat pe mine. Ştiu că se vor da jos de pe mine. Am văzut pe pielea mea cât de minunat e acest corp. Dar, şi e un mare DAR, ca să meargă strategia mea măreaţă, trebuie să lucrez cu el, fizic şi mental şi nu împotriva lui. Prefer să merg pe strategia asta, chiar dacă nu îmi aduce un bikini bod, nici nu mă face să vreau să ţin diete draconice.

Baby steps, baby steps!

Prietenul meu nu stă acum lângă mine pe pat, urmărind cum tastez cuvintele astea pentru că viaţa e complicată. După cum îi spuneam unei profesoare dragi mie „dacă e simplu, îl complic, dacă e complicat, pot să lucrez foarte bine cu el”. Majoritatea oamenilor nu pot coabita cu complicatul, de-asta de multe ori pare bizar pentru unii că pot să fiu OK în situaţii complicate. Interpretarea mi-a arătat că mă simt confortabil când sunt înconjurată de complicat şi încet încet, mi-am dat seama că raţionamentul se aplică peste tot. Şi se poate modula, dacă chiar vrei. Psihologul mi-a spus că nu e ok, dar se poate schimba să nu mai fie totul cu susul în jos. Şi eu m-am gândit la asta, am explorat toate ascunzişurile minţii în căutarea răspunsului la această chestiune şi nup, nu am găsit-o. Încă. Ne vom stresa din cauza asta? Nu, pentru că din experienţă ştiu că complicatul nu ţine pentru totdeauna, dar viaţa nu ar fi la fel fără el. Viaţa mea, cel puţin.

L-am cunoscut pe my loved one pe blog şi m-a cucerit instant modul în care gândea. Ne-am întâlnit într-o zi extrem de geroasă de ianuarie în Cluj, el venit din Italia (via Arad). Nu ne văzusem niciodată, dar m-am urcat în maşina străinului, pentru că era prea mare curiozitatea.  Întâlnire fenomenală. La miezul nopţii, înapoi în cămin, el înapoi acasă. Două zile mai târziu, într-o relaţie. A patra întâlnire a ţinut doar opt ore, dar a meritat fiecare clipă. Emoţii, avioane, lacrimi, singurătate, regăsire, entuziasm şi multă multă iubire, cât să le acopere pe toate celelalte. Am avut studii amândoi, el facultă, eu facultă, apoi master. Îmi doream înainte de master să ne mutăm împreună? Da. S-a putut? Nu. Regret acest demers? Deloc.

Hey, Georgi, dar nu ţi-e greu? Uneori mi-e mai greu decât am cuvinte să spun, dar aş face totul pentru un viitor luminos. În plus, sunt lângă un tip care şi de la depărtare, crede în mine şi în dorinţa mea de a-mi croi propriul viitor. Aşa că strângem un pic din dinţi şi la sfârşit, un avion o să aterizeze, două bagaje vor ieşi pe bandă şi va începe o nouă aventură. Preferabil lugu lugu, bot în bot. Sunt chestii de recuperat !!

Masterate. Majoritatea populaţiei vrea masterat uşor, cursuri fără prezenţă obligatorie într-o singură zi pe săptămână, ca să poată merge şi la job. Medii mari, cămine cu confort sporit. Stresul ţine două săptămâni. Pentru unii nici nu există, ţucu-i în frunte. Habar n-am cum, dar oricum nu vreau să fiu poamă din copacul acela al cunoaşterii.

Georgi găseşte singurul master care blows her mind. Implică interpretare, despre care ea n-are nici cea mai vagă idee. Merge la admitere, unde un neuron moare de ruşine de la cringy. Trece. Începe activitatea, după două săptămâni se întreabă în sfârşit în ce naiba s-a băgat, dar îi place, aşa puţin. Aşa puţin tot creşte. Stresul e mereu acolo, ca un căţel pe care îl duci cu tine la job. În ultimul timp a devenit un soi de prieten. Învăţ în fiecare zi să îi înţeleg originile, să înţeleg ce pot face ca să îl împac, ca să îmi fac munca bine, în al ‘nşpelea ceas. Prezenţa e obligatorie, dar dacă nu era, o făceam pentru că am cele mai tari colege din lume. Ele au fost lângă mine în momente cheie şi apreciez din suflet tot ce au făcut pentru mine. Acum mă aşteaptă un examen greu, mai greu decât scrierea unei  disertaţii, mai greu decât să vorbeşti când ţii o prezentare power point, mai greu decât dacă ai vorbi în faţa unei săli pline de oameni. S-ar putea să nu practic meseria asta în viaţa reală. Şi cumva nu mai vărs lacrimi de amar din cauza asta şi nu e sfârşitul lumii.

Am greşit de atâtea ori încât mi se pare ruşinos să recunosc. Noroc că nu a fost în lumea reală, cum ne place să spunem la cursuri. Totuşi, prin greşeală mă mântuiesc, pentru că într-un fel am sărit gardul din zona familiară pe care o cunosc spre zona nefamiliară, despre care acum vreau să ştiu mai multe. Am fost ultra entuziasmată, entuziasmată, bucuroasă, energetică, meh, mai meh decât meh, tristă, fără chef sau interes, supărată pe mine, furioasă pe mine, foarte rea cu mine, lacrimogenă, direct fântână arteziană, ugly face and all. Am fost întoarsă pe toate părţile. Egoul meu a fost lovit, bătut, abuzaT. Semestrul întâi din anul doi a fost de coşmar. Am crezut că nu se mai termină, că sunt contaminată cu această bacterie care mă face să fiu atât de extra şi în acelaşi timp atât de particulă de praf nesemnificativă în univers.  Am crezut că nu mai ştiu limba română, şi totuşi…

….au dreptate treehuggerii ăia pe care îi dispreţuiesc sinceri: numai din greşeli înveţi.

Îi dispreţuiesc şi mai sincer acum.

Şi munca, oh, altă cireaşă de pe tortul celor 23 de ani:  nu lucrez şi ideea asta mă sâcăia până nu demult. Ca tot omul înţelept, mă gândesc la ce o să se întâmple după (mulţumesc, familie, pentru anxietatea inutilă pe care mi-o induceţi cu întrebările). Dar de data asta nu mai catastrofez, o fi un call center şi pentru mine.

Dar ar fi prea simplu.

Aşadar, ca în scris, nici viaţa nu are ordinea pe care ţi-ai dori-o, nici standardele, nici un anumit limbaj schmancy. Adevărul e că în majoritatea timpului habar n-ai ce naiba se întâmplă cu tine şi dacă mâine o să mai ai voinţa să te lupţi cu absurdul. Eu râd mult şi scriu dezordonat. Asta sunt eu la 23. Nu e anul marilor realizări bombastice, dar încep să cred că tocmai asta e ideea: să trăieşti un pic cu tine, să vezi ce îţi place şi ce nu îţi place, ce vrei cu adevărat şi ce e doar o dorinţă iluzorie, ce funcţionează pentru tine şi ce nu funcţionează. Sunt grăbită, agitată şiii extrem extrem de energică uneori, alteori nu. Uneori îmi omor bateria fugind după cai verzi.  Alteori îmi opresc alarma şi mai dorm două ore pentru că nu am chef să mă dau jos din pat. Asta sunt eu acum şi funcţionează.

Dacă adun patru like-uri la postul ăsta, probabil funcţionează şi pentru voi!

*shameless self promo*

Acum vă las în compania unui cântecel de dragoste care n-are nimic de-a face cu postul, dar care îmi place mie! Vă pupică dulce şi vă mulţumesc că staţi cu mine în haos!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s