Don’t apologize, boo boo! #ungând

@navasy| Be Inspirational ❥|Mz. Manerz: Being well dressed is a beautiful form of confidence, happiness & politeness:

În situaţii dificile, I am preachy! Vii la mine cu o problemă şi cauţi un sfat, în 15 minute identific rădăcina problemei, potenţialele soluţii, defectele tale, potenţialele defecte ale celeilalte persoane, eventual şi ce aş face, foarte pe scurt, cu nişte seminţe de învăţăminte pe care le-ar scoate mama. Ştiţi voi, expresiile alea clişeu, fixe, ca de „drum bun şi cale bătută” .

Unele persoane adoră asta la mine, faptul că iau o chestie, o dezmembrez până la cele mai mici şurubele şi apoi o repar, într-o formă (în teorie) perfect viabilă. Adevărul e, însă, că viaţa nu e atât de perfectă, aşadar nu de puţine ori mă turez tare, tare, pentru ca mai apoi să aud în încheiere gen „da, da, da…sigur, sigur, ai perfectă dreptate”. Inevitabil, ori mă gândesc că gata, ţi-am dat cu bocancul în gură, gata, nu mă mai suni niciodată, ori mă gândesc că a fost misiunea mea mesianică să salvez situaţia şi că planul meu este cel mai bun.

Nici nu suntem plini de noi, nu-i aşa?

Măsor eficienţa acestei abordări în persoanele care mă sună a doua oară pentru un sfat, Există însă ceva ascuns printre rânduri. Oamenii interpretează turatul drept implicare trup şi suflet în situaţii, pentru că sunt foarte vioaie şi energică când vorbesc şi turui. Literalmente, când sunt pornită nu mă poate opri nici un tanc. O anumită clasă de profitori, însă, adoră să profite de fântâna cu energie. Li se pare că au găsit un dezlegător de dileme original. Din moment ce e suficient de fraier cât să îi pese, ce-ar putea merge greşit, nu?

Mulţi m-au lăsat scârbită de umanitate, rece şi fără poftă de a vorbi cu nimeni despre propriile probleme. În zi de azi, binecuvintează ziua în care îţi sună telefonul şi eu de la celălalt capăt al firului încep să turui despre ce probleme am ca cei care îmi turuie mie despre orice. Nu mă înţelegeţi greşit, ador provocarea intelectuală, dar există momente, unele momente în care sunt foarte, foarte obosită. Şi, pentru că sunt vaccinată, în loc să sun o persoană să vorbesc despre starea mea, prefer să stau cu mine şi să tac. Sunt o îndrăgostită de oameni fără reciprocitate, şi am one-night-standuri conversaţionale cu duiumul. Mă intristez însă când nevoile mele nu sunt satisfăcute, dar hei, mai bine aşa decât să cad în ghiarele unui profitor! Câh!

Într-o oarecare măsură, faptul că nu mai ma deschid celorlalţi m-a însălbăticit şi deopotrivă, m-a făcut să fiu conştientă că nu e pe gustul tuturor modul meu de a aborda unele situaţii. Am încercat să mă înfrânez, dar atunci păream distantă. Am încercat să mă înfrânez la trei sferturi de elan, gen să nu dau cu foc până la capăt, dar mi se pare că nu sunt cinstită. Nu am fost fericită nici intr-o situaţie, nici în cealaltă. Am zis „cum vă e norocul, ori foc, ori fără foc, nu mai îmi pasă”. Totuşi uneori mă simt obosită şi nu ştiu dacă de la propriul debit verbal sau din cauza faptului că, cu mici excepţii, debitul meu verbal nu este potrivit cu debitul verbal al celuilalt, ceea ce numai mă plictiseşte.

Nici nu vă miraţi, aşadar, de ce nu sunt fana mărturisirilor personale, nu-i aşa?

Faptul că am început să observ reacţiile celorlalt a dictat la un moment dat nevoia de a-mi cere scuze. „Scuze că vorbesc prea mult”, „Scuze, probabil te plictisesc balivernele mele”, „Scuze, poate te-am speriat”, „Scuze, n-am vrut să te supăr”. Un zâmbet stângaci şi gata, dusă a fost demnitatea mea. Şi mă oboseşte, mă oboseşte să rostesc la infinit scuze, scuze, scuze. Scuze pentru ce, pentru că sunt entuziasmată de persoana ta? Scuze pentru că vreau să văd dacă există vreo părere personală acolo în cerebel? Scuze pentru că spre deosebire de restul persoanelor meh din jur, am reuşit să te scot din amorţeală, deşi nu îţi place? Scuze?

Şi scuzele mele unde sunt, pentru toate momentele în care m-am simţit extraterestră doar pentru că eram eu însămi?

Problema scuzelor se extinde  în familie, în relaţii, între prieteni. Înţeleg să îţi ceri iertare când ai greşit ceva, dar când nici o vorbă scoasă în acest sens, de ce să îţi ceri scuze? De ce să dai puterea ta celuilalt, când el n-a făcut NICI UN efort ca să o obţină? Ca să fim modeşti? Ca să fim văzuţi drept oameni simţiţi?

Mie mi se pare că eşti mai simţit când le spui oamenilor verde în faţă ce nu îţi convine, când mai spui şi adevărul. Atâta tot umblăm cu mănuşi, ne zâmbim stângaci, nu putem vorbi cu altul şi ne rugăm să ne ţină bateria telefonului, ca să nu avem nevoie să ne uităm în jur, să ne simţim stingheriţi de ochii curioşi ai altei persoane. Apoi toţi se plâng că viaţa nu mai e interesantă. Păi nu mai e, că nu mai ştim vorbi unii cu alţii şi cei care încearcă se scuză pentru un demers de altfel bun.

Să te simţi prost pentru că faci ceva bine, nu e un pic cu susul în jos?

În familie, îţi pierzi coloana vertebrală, credibilitatea. Părinţii nu te iau în serios când aud cât de puţin bine te vezi tu pe tine. Mai că îţi ceri scuze rudelor că nu te-ai dus la Poli să fi injiner şi că îţi plac artele şi nu matematica. Te îmbujorezi, ruşinat, că salariul tău e mai mic, că maşina ta mică e la mâna a doua, adusă din Germania, fără climă şi te simţi prost când recunoşti că te-ai dus în Olimp în vacanţă, nimic super elegant. Asta deşi îţi place jobul tău, adori hârbul ăla de maşină şi la 35 de grade, pentru că l-ai luat din banii economisiţi de tine şi te-ai dus în Olimp ca să fugi de snobi. Te rog, cere-ţi scuze! Nu mai zic cât de rău îţi pare faţă de părinţi că nu ai putut găsi un bărbat care să aibă de toate , ca şi cum a trebuit să te mulţumeşti cu premiul de consolare când ţi-ai ales partenerul, nu ţi-ai ales pe cineva pentru că este electrizant pentru tine.

La prieteni, aceeiaşi Mărie cu altă pălărie. Toată lumea umflă penele în public şi îşi arată realizările. Şi dacă tu nu vrei realizări de-alea? Şi dacă vrei să trăieşti mai periculos decât la program de opt ore în call-center? Şi dacă vrei ceva mai mult de la viaţă decât cele de mai sus? Şi dacă vrei să ajungi la iluminare spirituală şi să trăieşti în armonie cu universul şi să fii MULŢUMIT cu ce îţi oferă viaţa?

Duamne, ce insultă, cere-ţi scuze, hai, aştept cu nerăbdare scuzele ridicole pe care le vei născoci, deşi n-ai greşit cu nimic!

Cât despre partener, să îţi ceri scuze pentru fiecare gram de personalitate de care dai dovadă e echivalent cu a-ţi tăia singură craca de sub picioare. Ne îndrăgostim de chestiile care ne fac partenerii să fie ei înşişi, dar când vin momente în care e nevoie să adaugi mai mult spice, să ridici tonul, să transmiţi un mesaj, ce faci…îţi ceri scuze? Să îţi ceri tu scuze când partenerul greşeşte? Să îţi ceri tu scuze pentru că îţi doreşti un anumit tip de bărbat, cu un anumit fel de caracter, un tip de la care e natural să ai un dram de aşteptări, aşa cum şi respectivul are aşteptări de la tine (alături de maică-sa)? Din nou, îţi ceri scuze pentru că vrei să îţi conturezi viaţa TA într-un anume fel.

Oh, scuze, ţi-am rănit sentimentele?

De ce să nu lăsăm scuzele, dragi cititori, pentru când greşim şi ne întoarcem către celălalţi smeriţi, sperând că o să ne ierte fapta şi ne va mai fi prieten şi mâine? De ce, dragi domnişoare, să nu fim noi cele care, în spiritul feminismului, ne hotărâm, unappologetically direcţia, fără validarea familiei, iubitului, prietenelor cele mai bune şi a restului admiratorilor pasageri, iubitori de one-night-standuri conversaţionale, care ne lasă stoarse de energie vitală la sfârşit?

Don’t apologize, boo! You’re way richer without it! ❤

*poza de pe Pinterest

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s