Să fie oare sfârşitul?

Am luat examenul finaaal. Yeeeei, e cea mai minunată veste a primei jumătăţi de 2017!

Probabil de-asta de trei zile mă întreb cum supărare, că nu se poate, e imposibil. Realitatea mi se pare mai ireală decât de obicei. A, da, şi mai am incoerenţe verbale, deci dacă se înghesuie exprimările calchiate, please, just bear with me.

Dar să începem cu începutul. Pe principiul când nu îmi stă bine părul, mă dau cu ruj, am decis să fiu proactivă. Tot semestrul am privit cu groază clipa examenului final, cele două zile cu discursuri grele, insurmontabile, care se vor încheia cu lacrimi peste disertaţia pe care nu aş mai fi avut ocazia să o prezint. Am avut momente în care credeam că o să pic şi orice fac, în fiecare zi, e degeaba, că oricum o să pic. Nu sunt perfectă, am distorsiuni o groază şi în fiecare zi apare ceva în neregulă, uneori repetitiv de la o săptămână la asta. Au fost dăţi în care am plâns venind spre casă sau am plâns acasă, pe unde apucam. Au fost dăţi în care se întâmpla ceva de nerostit şi porneam artezienele la curs, urmând mai apoi să mă rog să mă înghită pământul în momentul ăla.

Am descoperit scriind la disertaţie că ruşinea, furia şi frica sunt cele mai neînţelese emoţii din paleta existentă. Eu am ajuns să le simt uneori şi pe toate trei deodată. Am scris-o ca şi cum o să o prezint, ca şi cum e cel mai serios lucru, cum fac cu toate lucrurile, de altfel. Nu concep să fac nimic de mântuială.

Erau şi zile meh şi zile în care se strecura optimismul prin crăpăturile percepţiei mele (adesea) distorsionate. Atunci credeam că se poate, cu o picătură de noroc şi alinierea tuturor aştrilor, fără Mercur în retrograd, să pot să trec puntea asta „finală” şi să zburd afară din tunel. În mintea mea de atunci trebuia doar să am atitudinea corectă şi să reuşesc să nu vomit mor de frică în ziua cu pricina.

Mai erau momentele în care eram aşa sincronizată cu logica unui discurs încât mă speriam eu de mine şi mi se făcea pielea de găină, semn că şi corpul se speria. Alea au fost episoadele care, deşi scurte, m-au făcut să îmi dau seama că oricât de jos ajung să mă simt, o să mă ridic de jos şi o să continui să mă lupt cu balaurul ăsta. Atunci am realizat ceva simplu: singurul motiv pentru care am continuat cu acest masterat a fost faptul că îmi plăcea să investesc timp şi minte în el şi pentru că îmi plăcea să interpretez, la un moment dat fără să ţin cont atât de notele de la examene.  Dacă ştiu că o să mai prind un sincron de acest gen, e suficient pentru mine.

Apoi, a venit ziua. M-am trezit înainte cu două ore ca pentru un curs obişnuit, mi-am urmat rutina obişnuită. M-am întrebat de câteva ori oare ce naiba o să fac? Oare o să fie bine? Oare ce să fac dacă o să fie rău? Am mâncat un corn cu vanilie de la Auchan.(cornurile alea-s minunaaate!!) Mi-am făcut faţa prezentabilă şi nu în ultimul rând m-am dat cu ruj. Aproape roşu. Îmi aduce numai amintiri plăcute şi îmi aminteşte că sunt o femeie plină de potenţial şi un om frumos, cu toate distorsiunile mele. Mă face să îmi dau seama că va ma curge apă pe râu şi că drumul meu e departe de a se fi terminat. Ieşind pe uşă, m-am trezit gândindu-mă:  Doamne ajută, mergem, intrăm înăuntru şi fie ce o fi.

Un pic de inimă în gât înainte să trec pragul sălii în care am intrat de sute de ori şi gata. Vorba lui Cezar, zarurile au fost aruncate. Ediţia 2017, cel puţin. Stând pe scaun, am observat calmul şi m-am resemnat. Ori interpretăm, ori interpretăm, atât am în meniu. Restul, om trăi şi om vedea.

Adevărul e că mă aşteptam să fie cea mai groaznică perioadă a anului 2017.  Asta venind din partea unei optimiste. Pe trei, însă, m-am trezit calmă, cerul era senin, păsărelele cântau. Deja de când se terminase groupwork-ul în vinerea precedentă, mi-am dat seama că 1. orice ar fi, a meritat fiecare secundă investită şi lacrimă vărsată şi 2. nimic nu mă va împiedica să îmi continui parcursul, nici măcar un examen picat.

Dat fiind stresul la care m-am supus un semestru întreg, vorbim despre un miracol.

Am avut o revelaţie acum două luni apropo de toate emoţiile care mă inundau periodic şi care îmi stricau feng-shui-ul.

În engleză, anxious înseamnă două lucruri: şi îngrijorat de ceva şi nerăbdător pentru ceva. La un moment dat semestrul ăsta am început să stau de poveşti cu fluturii în stomac ce mă aruncau unori în ghearele panicii şi mi-am dat seama că l-am interpretat greşit. De multe ori nerăbdarea şi panica se simt aproape la fel. Se pot interpreta greşit, în funcţie de cea pe care doreşti să o alimentezi. Prin analogie, nu de puţine ori lentilele cu care citeam anumite situaţii erau greşite, şi, în loc să accept că sunt nerăbdătoare să văd ce discurs îmi pică, dacă mă descurc, care-i atmosfera dinăuntru, pentru că în esenţă abia aştept să treacă nodul din stomac, eu mă cramponam cu frică şi panică. Treaba cu emoţiile e că uneori ţi le atragi singur prin ce gândeşti şi apoi te trezeşti că dintr-o persoană plină de elan, ai devenit deodată o umbră ce-şi târăşte hoitul zi după zi, oră după oră, parcă înspăimântată de tot şi toate.

Uite care-i treaba, eu nu sunt aşa, deşi am fost ambele.

Ni s-a spus despre examenele finale din anii precedenţi că toţi studentiţii aveau atitudinea acum ori niciodată. Tot pe ultima sută, mi-am dat seama că e o abordare nesustenabilă. În doar o zi pot face un discurs foarte bine, altul praf, unul după altul. Pot începe ziua bine, apoi de foame şi oboseală să am impresia că nu înţeleg engleză, pe care o studiez de 14 ani. E util să te mobilizezi, de acord, dar este inutil să te cramponezi dacă ai o zi proastă fix de ziua examenului. Poţi fi cât de profesionist, poţi să te rogi, poţi să te prefaci că nu ai emoţii (dacă asta funcţionează pentru tine, deşi nu recomand). Totuşi, uneori pur şi simplu, oricât de mult îţi dai silinţa, lucrurile nu îţi ies. Cu interpretarea am observat că eu, cu cât mă cramponam mai mult că vreau perfecţiune, cu atât dădeam mai tare cu bâta în baltă. Concluzia, deloc surprinzătoare, performanţa mea era meh. Şi mai interesant era când profii observau şi îmi spuneau, iar şi iar, ca şi cum puteam face ceva şi am făcut un obiectiv din a fi meh. Alteori, când mă lăsam dusă de val, ia uite detalii, intonaţie, prezentare vie, savoare, nici o distorsiune, nimic. Atunci am înţeles ce mi se spunea: ai tehnica, trebuie să crezi în ea. Şi când mă lăsam dusă de val, doar îmi plăcea, atât. Voiam să redau ce am pe carneţel, voiam să redau expresia aia, că ştiu exact cum se traduce în română. Mi se imputa adesea că îmi dau aere. Nu, pur şi simplu, ce ştiu, spun, ce nu ştiu, nu ştiu. E simplu, spui ce înţelegi, suntem interpreţi, nu roboţi.

Dar nu poţi să faci nimic din toate asta dacă nu ai tehnică emoţională de asemenea.

Aşadar, presupusele trei zile din iad, au fost pline de nerăbdare, de energii aduse la maximum apoi suspendate dintr-o dată. Citisem o carte despre cum să nu fii rău cu tine însuţi că atunci când a pornit într-o călătorie de auto-descoperire, autoarea se simţea ca într-un vortex. Exact aşa mă simţeam şi mă simt şi acum, într-un vortex. Totuşi, în loc să mă gândesc, să mă panichez şi să îmi creez scenarii apocaliptice, am decis să accept condiţia în care mă aflu şi să dansez după cum îmi cântă. Nu poţi să fii cel mai bun prieten cu stresul, dar poţi fi cum eşti cu o cunoştinţă peste care dai din când în când. Poţi să îi oferi o mângâiere, să îi alini motivaţiile, să îi linişteşti spaimele, dar nu va fi niciodată pe deplin îmblânzit.

Probabil ăsta e adevăratul control de sine.

Motivul pentru care am purtat negru în ultima zi şi nu am folosit un top din zilele precedente a fost acela că nu m-am putut simţi sută la sută fericită. Da, am făcut dansul victoriei, da, am sunat pe toată lumea yeeei, am trecut! dar în acelaşi timp am simţit o lipsă, o lipsă care după ce am ieşit din sală m-a lăsat în lacrimi. Spre surprinderea tuturor, doar ar trebui să fii fericită!

Eu, eu am vărsat lacrimi de fericire.

O colegă zicea că nu te poţi simţi sută la sută extatic, ci mai degrabă nostalgic. Eu am fost dezorientată, obosită şi doar apoi fericită. Super entuziasmul m-ar fi adormit, aş fi explodat în urale apoi aş fi căzut adormită pe podea. Semnificaţia a ceea ce mi-a zis m-a lovit după ce am ajuns acasă, în tăcerea tangibilă a unui peisaj de ţară, unde timpul parcă s-a oprit în loc. Mi s-a făcut dor, dor de tot. Dor de ironii, dor de glume, dor de perlele din cabină, dor de râsetele de la groupwork, dor de sentimentul acela că ai o familie intelectuală, la care mai poţi poposi în vizită. Şi atunci mi-am dat seama că e vorba despre mult mai mult decât simple greşeli şi critici. E vorba despre o comunitate, despre o nişă unde sunt extrem de smerită că am intrat.

Acum ce o să se întâmple, dacă o să lucrez sau nu, rămâne de văzut. Ştiu sigur, însă, că oriunde o să ajung, o să încerc să fac o bună reputaţie celor care m-au învăţat şi o să încerc să fiu mai bună mereu, ca să rămân fidelă locului care m-a învăţat tot ce ştiu.

Morala articolului este că uneori ai mai multe de învăţat, lăsând lucrurile să îşi urmeze cursul decât căutând să cauţi faliile din fiecare lucru care se întâmplă. Toţi cei care au zis că panorama contează, înţeleg ce aţi vrut să spuneţi, cât pot cu creierul meu obosit şi privat de adrenalină. Sunt confuză încă, dar, om trăi şi om vedea ce urmează.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s