Nu regret nimic

Ca orice naivă,urmăresc dudui făcând fashion și postând poze cu creme scumpe, excursii la hoteluri de cinci stele și vizite la sală cu mai mult sportwear decât o să îmi permit în 2017 să îmi cumpăr. Am visat că cititorii dispăruți de pe wordpress poate s-au mutat pe facebook.

NOPE.

Cine nu a scris niciodată nimic, nu poate înțelege ce eliberare absolută îți poate da o foaie albă de hârtie, fie ea virtuală sau fizică. Mi s-a spus de ceva vreme că postările mele sunt Citește mai mult »

Anunțuri

Georgi versus inelul la stomac (ş.a.)

Parcă la fix pentru a marca sfârşitul lunii (am observat că postez cam la începutul şi sfârşitul fiecărei luni anul ăsta), am văzut pe ProTV o ştire cu titlu apocaliptic, de genul Pericolul obezităţii: statul nu face nimic, sau aşa ceva.

Atenţia mi s-a lipit de ecran: ia să vedem ce să facă statul, tare mor de curioasă!

Apare o doamnă, să îi zicem Luţica. Doamna Luţica povesteşte cum viaţa ei ca femeie cu greutate (chicotesc deja) a fost nasoală. Nu avea mobilitate, o dureau toate cele, era bolnavă. Ca să urmeze parcă un script bine uns, doamna începe să zică despre schimbarea prin care a trecut după ce şi-a făcut operaţie (stai, ce?) de reducere a stomacului. Vedeţi voi, Luţica a fost întotdeauna nu numai o femeie cu greutate, ci avea predispoziţie genetică şi aşa a fost ea toată viaţa şi i-a fost rău. Citește mai mult »

Linia subțire dintre ce e și ceea ce pare că e #ungând

De când am decretat moartea lui Myriam, pseudonimul meu, la începutul anului 2017, am împărtășit cu Internetul, cu numele meu adevărat aventurile mele în lumea relațiilor de lungă durată, am scris despre distanță, am scris despre frustrări profesionale, am scris despre tinerețe și despre faptul că e greu să navighezi ca începător, deși nu e imposibil. Mi se par lucruri care sunt comune pentru mai multe persoane.

Am renunțat la Myriam pentru că nu am mai considerat că a scrie este o rușine, ci este un dar. A scrie e o revoltă în sine. De asemenea, am renunțat la Myriam pentru că inducea oamenii în eroare și eu voiam oameni pe pagina mea. Sunt încântată când termin un articol, l-am aliniat, am eradicat toate micile erori de scriere și unele repetiții și pot să dau publicare, satisfăcută de rezultat. Mi-am făcut pagină pe facebook pentru că Citește mai mult »

În pierderea fundului găsit[4]: Triggers sau saga celui mai singur dintre pământeni

Părinţii mei nu au fost niciodată genul de oameni care să îmbrăţişeze. Cel puţin, nu când eram cu moralul la pământ. Când sunt victorioasă în ceva, fie că sunt examene sau alte demersuri, ne îmbrăţişăm şi ne pupăm cu sete. Bravo! La greu, însă, poezia de la noi acasă e să strângi din dinţi, să îţi înghiţi orice emoţie şi o să reuşeşti. Mă ascultă, nu sunt tirani, dar nu ştiu ce e depresia, nu o au în vocabular. Noi suntem duri, nu plângem, nu încurajăm slăbiciunile. Nu cred că o să se ajungă vreodată la punctul în care o să plâng sau o să rag din fundul sufletului şi ai mei vor veni să mă cocoloşească cu îmbrăţişări. Ei spun că sunt lângă mine, dar din unele puncte de vedere îi simt din ce în ce mai departe, cu fiecare aniversare, fiecare realizare, sunt tot mai prinsă în iureşul vieţii şi mai departe de prispa casei părinteşti, cum o ştiam în copilărie.

Poate, ca să vedeţi cât de paradoxală pot fi la rându-mi, Citește mai mult »

Total eclipse of my previous year on Earth

I hesitated between Romanian and English when I started writing, between saying things as they come to me (in English) or roughly trying to write the same thing (in Romanian). Sometimes I find it stupid when people type their titles in a language, while writing their content in their mother tongue, which is why, for the sake of sacred consistency, English is gonna be bae today.

Or bae after me, of course! *feels totaly divalicious for five seconds*

It’s my birthday today, yeaaaai, I’m 24 and I had the most amazing first minutes of the next 365 days when my boyfriend made me THE MOST RANDOM GIFTS, while disguising the real ones at the bottom of a BIG box. He even wrote me a card (I love that ish) and made me laugh so bloody hard with his creative ding-ding that in half an hour my day was COMPLETE!

Before moving from 23 to 24, I had a talk with my loved one, in my backyard, surrounded by the sound of crickets and of a cat purring on my lap. We talked about many things, but mainly friendship, which this year got me mneah.

Every year, this topic gets me mneah, with the small exception of my EMCI darlings, with whom I managed to connect marvelously, especially during the last few months that lead to our graduation. We talk every once in a while and somehow I feel warm and fuzzy inside every time. And whole. I don’t have to fake it to make it with them, or to fake it so I do not feel the loneliest person in this galaxy. I absolutely love that feeling!

I have had conflicting thoughts on what I should write about today. For the last couple of days, thoughts were brewing in my head, most of which I wanted to get off my chest as fast as possible.

This year has been tough and wonderous at the same time. It’s a no brainer. I managed to graduate from the EMCI and then I saw myself with a lot of time on my hands and no patience to pick up anything else. I decided in spring I want to learn how to drive. I paid the fee, went to classes, now I have driving lessons. It’s the most calming thing in the UNIVERSE. Everything is a beautiful hot anacronism: the countryside green and quiet, days coming and going in a linear fashion, few unexpected things.

Much like my birthday. You have a cake, my family sings Happy Birthday, I cry, I blow the candles, but not before wishing for something good. Just the sight of it makes me hopeful for the new year ahead.

The months leading to 2018 are going to be a challenge. I can say the environment is kind of static, but life is not. And seeing myself out of school, no job, no experience, no fancy internships abroad. I have absolutely no ready-made plan I can pick up from a shelf as if it were a book I can get engrossed in. There is no virtual application in which I can just press play and bam, my life is perfect.

And somehow, it feels scarily ok. I have a small plan. I pray every now and then that it is as functional as the faith I put into it every now and then.

There are many things I have to learn. First, I need to learn how to ignore other people’s opinions, especially those of people who think they can fix my rut and offer me the magical solution so I can succeed. I want to distance myself from everyone’s vision of me. It doesn’t really matter who „they” are: my parents, his parents, some family member that did not make any tangible contribution to my well being for the past 5 years. Or my entire life.  People who never called to ask how I was doing, let alone how I was feeling. They suffocate me with their thoughts, while all I need to do right now is run after the firefly that is my small-plan-that-abounds-in-faith into the unknown. At my own time, at my own pace.

I find that parents worry so much that in their pursuits to calm themselves down they manage to meddle into your life (although they’ll then tell you it was never their intention). When you meddle, you disturb the natural order of a person’s life. You make people uncomfortable and you make them fight. I know, this behavior is just a parent’s compulsion to protect their cub from harm, the harm that is THE VOID. They sense it, just like you do when you utter the words „I don’t know what to do with my life”. The thing is only you, a.k.a the cub can manage to fill that void, because it is his/her void to fill. I can grasp this concept, I understand it and yet, I roll my eyes when I hear just another „recipe”, just another „suggestion”, just another „advice”. I get angry, I lash out at my partner. I feel miserable for days doubting, fearing that my small-plan-that-abounds-in-faith is gonna dry out and I’ll be left feeling lost.

I want to learn how to detach from my habit of getting attached to pointless drama that makes me angry and leaves me numb, when I need all the energy I can to stir my plan into action.

Secondly, the next months are going to be an exercise of trust. I need to trust that the stars will align and that I can get my happy ending just like the person next to me can. I need to trust that I can find friends or reconnect to those old ones who made me feel warm and fuzzy without feeding me bullshit and leaving me out to dry when I needed them the most. I need to trust that life can be full of surprises and that there will always be energy left out there to restart.

In my moments of darkness, I think everything’s lost, but that never truly led me anywhere, has it?

Thirdly, I need to stop making mental notes of the things I’ll do when… and start doing things with what I have now. Right now. Gumption, I need more of that for when I decide to go after what I want to achieve. This goes hand in hand with the first thing on my list, the one about detaching from useless things.

I hope you enjoyed my small virtual thoughts about what I feel like on my birthday. Maybe it’s a little too philosophical and I should say that I’m gonna get wasted in some club tonight to celebrate instead. Nope, I’m still diggining the cake-teary-wishes-and-the-most-important-people-around-me jam. Guess I’m getting old. I’d add a beautiful classical song with that as well.

 

Confuzia noilor începuturi

Vă mai aduceţi aminte când spuneam că abia aştept momentul în care în sfârşit eu şi my loved one o să ne mutăm împreună şi o să stăm bot în bot toată ziua?

Părea un plan foarte ordonat şi curat. Îmi plăcea.

O săptămână de certuri, câteva nopţi în care n-am putut să adorm cum trebuie şi vreo două trei gânduri sumbre şi gri mai târziu, am ajuns la concluzia că nu e aşa simplu. Nu e aşa simplu să aduci două ţări împreună, două vieţi, două personalităţi.Citește mai mult »

Să fie oare sfârşitul?

Am luat examenul finaaal. Yeeeei, e cea mai minunată veste a primei jumătăţi de 2017!

Probabil de-asta de trei zile mă întreb cum supărare, că nu se poate, e imposibil. Realitatea mi se pare mai ireală decât de obicei. A, da, şi mai am incoerenţe verbale, deci dacă se înghesuie exprimările calchiate, please, just bear with me.

Dar să începem cu începutul. Pe principiul când nu îmi stă bine părul, mă dau cu ruj, am decis să fiu proactivă. Tot semestrul am privit cu groază clipa examenului final, cele două zile cu discursuri grele, insurmontabile, care se vor încheia cu lacrimi peste disertaţia pe care nu aş mai fi avut ocazia să o prezint. Am avut momente în care credeam că o să pic şi orice fac, în fiecare zi, e degeaba, că oricum o să pic. Nu sunt perfectă, am distorsiuni o groază şi în fiecare zi apare ceva în neregulă, uneori repetitiv de la o săptămână la asta. Au fost dăţi în care am plâns venind spre casă sau am plâns acasă, pe unde apucam. Au fost dăţi în care se întâmpla ceva de nerostit şi porneam artezienele la curs, urmând mai apoi să mă rog să mă înghită pământul în momentul ăla. Citește mai mult »