PERSONAL | Corpul, ciocolata, frica

De când am scris postul ăsta, pot zice că m-am descurcat temerar la a nu mai da cu biciul pe mine de fiecare dată când corpul şi dimensiunea lui apăreau în aceeiaşi propoziţie. Uneori mai exersez tehnica de-a mă privi în oglindă şi de a căuta punctele forte, am profitat de independenţa clujeană ca să îmi gătesc mai mult legume decât carne şi chestii fripte şi practic am încercat să duc o viaţă mai ordonată.

Am constatat că lucrurile o vreme au luat-o mai spre bine. Mă simţeam mai uşoară, mai zveltă, mai fericită. Fibrele făceau jobul fibrelor în organism.

Până când m-a lovit stresul. Şi atunci am descoperit două lucruri esenţiale la mine:

  1. există o legătură între stres, mâncare şi somn. Când sunt stresată, am tendinţa să amân chestiile care mă stresează (în esenţă discursurile pentru interpretare), ceea ce înseamnă că stau până târziu, ceea ce înseamnă că dorm mai puţin, ceea ce înseamnă că merg la facultate cu creierul pe jumătate adormit, urmând ca performanţa mea să nu fie top, ceea ce duce la mai mult stres.
  2. Când nu dorm şi/sau sunt stresată, am tendinţa să mănânc mai mult sau mai bine zis, să ronţăi mai mult. Îmi dau peste cap mesele, nu mă simt mai fericită.

Stresul a ajuns atât de mare la un moment dat încât credeam că o să vină să mă ia dracu. Serios, aşteptam ca din zi în zi să mor. De ce să nu mor, când nu-s în stare să fac consecutive super, deşi am făcut un an de ele, şi în simultană sunt prea variabilă pentru placul profilor? Cum să mai fac exerciţii acasă cu încă patru colege în stup, plus pofta mea de viaţă care şi aşa era la cota de avarie? Cum să mai continui, dacă e posibil să îmi pic examenul final din cauzaCitește mai mult »

Scrisoare către sufletul meu pereche [3]

Dragă,girl illustration:

Poate scrisoarea aceasta o să mă distanțez de tine și o să mă las dusă de valul scrierii spre o altă categorie de persoane. Totuși, este esențial, dragă suflete pereche, să știi că am gândit lucrul ăsta serios apropo de noi doi și mi se pare un lucru important. Acest lucru trebuie să îl am și eu, și tu, iar dacă cumva se întâmplă să nu îl am, sau să nu îl ai, cred că ar fi timpul să reevaluăm relația noastră. Dar nu să ne despărțim, doar să ne gândim puțin la mântuirea sufletului nostru îndrăgostit.

Aud din ce în ce mai mult în jurul meu fraze de genul „Din cauza lui ne-am despărțit.” „El e de vină, el a mers după alta.””Eu am făcut totul și el tot a plecat.” Și, oricât empatizez cu domnișoarele care au spus asta, știind că sunt atâtea situații în care chiar îți dai silința, dar aceasta nu îți este băgată în seamă sau apreciată, mi-a zburat de multe ori gândul și la egoism. Poate ți se pare surprinzător să vorbim despre egoism în dragoste, dar văd eu altceva în vorbele acelea decât eu eu eu? Poate e tendința aceea perfect umană de a ne scoate din ecuație când se strică socotelile. Poate fi tendința noastră de a lua tot ce putem de la celălalt, din dorința de a ne face scut în calea unei dureri nu doar iminente, ci inevitabile?Citește mai mult »

#pierdcasanugasesc: This is who I AM

blog

Când am ajuns la 58 de kilograme, am postat pe blog, plină de mine, o poză făcută la mare, un fel de recompensă vizuală publică făcută mie pentru că am ajuns unde am ajuns. Slăbisem, la acel moment 31 de kilograme, deci aveam toate motivele să sar în sus de bucurie că atinsesem unicornica normalitate. Au trecut câteva săptămâni, vreo trei, și printre comentarii s-a strecurat o tipă care mi-a spus că ea nu e de acord cu ceea ce am făcut eu, spunând că nu arăt încă suficient de bine și ar trebui să îmi fie rușine să postez o poză cu mine așa, în toată imperfecțiunea mea. Vreo ipocrită, probabil, căreia îi făcea bine la stima de sine să se lege de cei care nu vor putea avea vreodată 48 de kile.  Al naibii ADN-ul ăsta, al naibii, știu!

Chiar dacă nu m-am simțit prost pentru acea poză lăsată în văzul lumii (nici acum nu știu prin ce minune), acel comentariu m-a pus pe gânduri. Pe toți v-ar pune pe gânduri, când normalitatea voastră ar deveni anormală. Voi probabil n-a trebuit să ridicați un deget pentru ea și în ciuda acestui fapt, tot vă plângeți. Presupun că e în natura voastră, a noastră să ne Citește mai mult »

Big big booty, what you got a big booty

Nu ştiu când vechii, dar şi proaspeţii mei cititori au căpătat impresia că eu nu am nici o problemă, dar stau aici, pe tronul meu virtual şi necuvenit, arătând cu degetul defectele celorlalţi. Ce-i drept, în ultima vreme m-am apucat serios să mă pogor peste uscăciuni, dar de acolo până la a nu recunoaşte că am vreo problemă, e ceva distanţă.

Oamenii şi interpretatul. Dacă vezi ceva ce e chiar greşit în jur, şi dai exemplu, fără a da nume concrete, you’re freakin’ Satan.

Anyways,că tot am deja oameni care mă cunosc şi mă citesc pe ascuns (sunt plăcerea voastră vinovată, ai?), profit de prilej ca să recunosc că da, am şi eu probleme ca tot omul (*aplauze aprobatoare*) şi doar pentru că nu simt nevoia Citește mai mult »

Scrisoare către sufletul meu pereche [2]

♥Dragă….

Uneori mi-e frică de cât de mult te iubesc. E ceva nou pentru mine, să îmi fie frică că iubesc ceva sau pe cineva și să recunosc că mi-e frică. De obicei nu recunosc că iubesc. Prietenii, hobby-uri, foaia asta de hârtie care îmi găzduiește atâtea gânduri, toate au trecut prin asta. Nu știu de ce, sincer, uneori mi-e teamă să ies afară din colivie și să zbor liberă, să mă las dusă pe valul lucrurilor pe care le iubesc spre lucruri noi. E ca și cum stau pe ușa de la colivie și mi-e frică să îmi iau zborul. Simt cum îmi pătrunde spaima prin fiecare celulă, prin fiecare fibră și mă întorc înapoi la bățul meu, căci zona de confort este mai sigură și mai comodă. Exceptând momentul în care vine vorba de tine. Pentru tine am zburat și mi-e frică încă, pentru că nu îmi place să nu știu ce-o să se întâmple, ce mă așteaptă. Știu doar că e magic.

Ai putea să o numești paranoia, dar uneori mi-e frică să nu te pierd. Și vorbeam azi că mintea mea caută butonul de escape când e copleșită de ceva nou și poate, surprinzător de bun. Uneori mi-e frică să nu îmi dea viața escape și dintr-o prostie, dintr-o neghiobie să dispari în neant. Să te duci la îngeri, departe de mine, să nu îți mai pot simți atingerea, să nu îți mai pot asculta inima cum bate, să nu te mai aud cum insiști când sunt supărată până mă faci să pufnesc nervoasă și să izbucnesc în râs, că nu pot sta supărată când te uiți la mine cu ochii ăia. Ochii aceia ai tăi.  Nu știu dacă scriu sub influența filmului trist pe care l-am văzut adineauri sau pentru că uneori mă gândesc, uneori mă găsesc dorindu-mi să fiu atâta de vrednică încât să trăiesc o viață întreagă alături de tine. Doar atât. Citește mai mult »

În pierderea fundului găsit [3]

Să slăbești este greu. Îmi dau seama mai ales când mă apropii de facultate și toate fetele alea care n-au nevoie de sală se laudă cu corpurile lor tonifiate, că au fost la sală, cică. Și urăsc comportamentul ăsta, sincer. Mi se pare  neconstructiv, din moment ce în fiecare primăvară, sălile se umplu de gagici care au băgat în ele pe parcursul anului, pentru că plajă și pentru că costum de baie.

E întotdeauna primăvara, e întotdeauna același scop ipocrit, care nu își face simțită prezența până când etalarea costumului de baie e aproape și tu ai un motiv bun, după tine, să îți alimentezi complexele de balenă imaginară din capul tău, pe bani, numai pentru a alimenta, în sine, o imagine ipocrită de sine.

De ce nu merg iarna la sală, dacă tot țin atâta la sănătate, de ce nu tot anul? De ce tocmai primăvara?

Să fie apelul unei conștiințe vinovate sau apelul presiunii de turmă, a fricii că prietena ta o să arate mai bine decât tine când mergeți în Costinești?

Recunosc, într-o oarecare măsură poate și eu m-am delăsat. Am făcut mișcare trei ani de zile în fiecare zi, apoi s-a oprit, apoi și eu m-am oprit pentru că m-am temut, singură într-un oraș străin, ca și cum mă lua naiba dacă mergeam undeva să spun că vreau și eu să mă mișc.  Mi se amintește de lipsa asta din programul meu de fiecare dată când o sportivă de-asta de ocazie se laudă cu programul ei spledid, mai ceva ca un antrenor de fitness renumit. Ca și cum ceva din mine se revoltă, ca și cum ceva urlă puteam, puteam, PUTEAM! Puteam, e drept, acum nu pot decât să pot. Și mai apoi le văd pe cele care se plâng că ridică cu fundul zece kile că e greu și le doare, cum vin și se dau mari, că cine-s ele.  A merge la sală să agăți sau să te omori pentru trei luni să arăți bine alte trei luni pentru ca mai apoi să poți băga lejer în tine alte șase luni, că doar ce se poate întâmpla? Se vede cine e cine după cum arată cele care se antrenează asiduu: dacă e cu machiajul pe ochi, atunci e clar din ce categorie face parte.

Mă uitam astăzi la picioarele mele în timp ce făceam duș și mi-am dat seama că ceva s-a schimbat, chiar dacă nu am mai fost la spinning de aproape două săptămâni, deși înainte am fost pe program aproximativ timp de o lună și jumătate. Intru în blugii mai deschiși la culoare în care intram anul trecut. Dar oare evoluția mea contează, când în jurul meu lumea se laudă cu rezultate excepționale într-un timp scurt, dar cu drastice modificări nesănătoase în stilul de viață în general? Asta mă întrebam eu azi și răspunsul e că da, contează.

E o minune să te poți bucura pentru tine de ceva și suntem niște animale mâncătoare de atenție, nu putem trăi fără ea, de nu cultivăm capacitatea asta mai des decât căutarea permanentă de laude. Sunt vinovată. Mă bucur pentru mine până în momentul în care vreuna de-asta care se chinuie prea tare rupe tiparele cu niște rețete din alea SF-uri și mă face să mă simt o incapabilă la treaba asta, deși am berechet experiență cu treaba asta. Presupun că nu îmi place să mă simt așa și vreau să o schimb, chestia asta. E ceva ce se schimbă la mansardă. Mi-e dor de vremurile în care cunoscuții nu mă recunoșteau fizic pe stradă, de vremurile când buriceam în oglindă pe ce piesă nouă prindeam în mână și în care cred că mă simțeam bine în pielea mea și mă contaminam pe mine cu bucuria mea de-a fi fericită în pielea mea, dincolo de căutarea normalului de acum doi-trei ani, țelul adolescenței mele. Poate de-asta vreau să mă schimb, pentru starea de bine și pentru că atunci când ești slabă, nu se uită lumea aiurea la tine când vorbești despre sală, pentru că programul de primăvară e deja rutină.

  Căci deh, nu poți știi nimic despre sport cu mărimea aia la jeanși, nu-i așa?

Poate știu, dar de azi înainte hotărăsc să țin pentru mine.

P.S: Cred că Mușchiuleț e fotbalist. So many things make much more sense now ! 

În pierderea fundului găsit [2]

Menționam într-un articolul trecut faptul că mă temeam să merg la sala ca să nu fiu judecată. Ei bine, a trecut iarna, iarba a înverzit, soarele a strălucit și mi-am dat seama că de voie, de nevoie, trebuie să trec de ușile alea și să mă apuc de treabă, dacă vreau să îmi fac o părere bună despre corpul meu până la vară și chiar permanent.

Cu economiile în mânuță, m-am hotărât să merg la o sală aproape de cămin, deși era mai scumpă decât altele. De ce? Pentru ca nu aveam nici o scuză să nu mă duc. Dacă mergeam undeva în celălalt capăt de Cluj, sigur mă dureau subit picioarele, îmi era lene să merg după geantă, apoi autobuz, apoi sală, apoi autobuz din nou, apoi înapoi acasă, terminată psihic și fără chef de-a mai ridica o foaie de hîrtie de jos măcar. La sala aceasta am mai fost o dată, vorbisem cu un instructor și mi-a plăcut. E extinsă, aparate destule, benzi moderne, loc de făcut pe saltea, șmecherie. Muzică pe toate nivelele și aparent, șansa de a fi coordonată de cineva la fel de concentrat ca și tine pe obținerea de rezultate.

Și mă duc. Urc scările, ajung la recepție. Mândru de sine, Mușchiuleț stătea la tejghea. O să-i spun Mușchiuleț pentru căCitește mai mult »