În pierderea fundului găsit[4]: Triggers sau saga celui mai singur dintre pământeni

Părinţii mei nu au fost niciodată genul de oameni care să îmbrăţişeze. Cel puţin, nu când eram cu moralul la pământ. Când sunt victorioasă în ceva, fie că sunt examene sau alte demersuri, ne îmbrăţişăm şi ne pupăm cu sete. Bravo! La greu, însă, poezia de la noi acasă e să strângi din dinţi, să îţi înghiţi orice emoţie şi o să reuşeşti. Mă ascultă, nu sunt tirani, dar nu ştiu ce e depresia, nu o au în vocabular. Noi suntem duri, nu plângem, nu încurajăm slăbiciunile. Nu cred că o să se ajungă vreodată la punctul în care o să plâng sau o să rag din fundul sufletului şi ai mei vor veni să mă cocoloşească cu îmbrăţişări. Ei spun că sunt lângă mine, dar din unele puncte de vedere îi simt din ce în ce mai departe, cu fiecare aniversare, fiecare realizare, sunt tot mai prinsă în iureşul vieţii şi mai departe de prispa casei părinteşti, cum o ştiam în copilărie.

Poate, ca să vedeţi cât de paradoxală pot fi la rându-mi, Citește mai mult »

Anunțuri

Total eclipse of my previous year on Earth

I hesitated between Romanian and English when I started writing, between saying things as they come to me (in English) or roughly trying to write the same thing (in Romanian). Sometimes I find it stupid when people type their titles in a language, while writing their content in their mother tongue, which is why, for the sake of sacred consistency, English is gonna be bae today.

Or bae after me, of course! *feels totaly divalicious for five seconds*

It’s my birthday today, yeaaaai, I’m 24 and I had the most amazing first minutes of the next 365 days when my boyfriend made me THE MOST RANDOM GIFTS, while disguising the real ones at the bottom of a BIG box. He even wrote me a card (I love that ish) and made me laugh so bloody hard with his creative ding-ding that in half an hour my day was COMPLETE!

Before moving from 23 to 24, I had a talk with my loved one, in my backyard, surrounded by the sound of crickets and of a cat purring on my lap. We talked about many things, but mainly friendship, which this year got me mneah.

Every year, this topic gets me mneah, with the small exception of my EMCI darlings, with whom I managed to connect marvelously, especially during the last few months that lead to our graduation. We talk every once in a while and somehow I feel warm and fuzzy inside every time. And whole. I don’t have to fake it to make it with them, or to fake it so I do not feel the loneliest person in this galaxy. I absolutely love that feeling!

I have had conflicting thoughts on what I should write about today. For the last couple of days, thoughts were brewing in my head, most of which I wanted to get off my chest as fast as possible.

This year has been tough and wonderous at the same time. It’s a no brainer. I managed to graduate from the EMCI and then I saw myself with a lot of time on my hands and no patience to pick up anything else. I decided in spring I want to learn how to drive. I paid the fee, went to classes, now I have driving lessons. It’s the most calming thing in the UNIVERSE. Everything is a beautiful hot anacronism: the countryside green and quiet, days coming and going in a linear fashion, few unexpected things.

Much like my birthday. You have a cake, my family sings Happy Birthday, I cry, I blow the candles, but not before wishing for something good. Just the sight of it makes me hopeful for the new year ahead.

The months leading to 2018 are going to be a challenge. I can say the environment is kind of static, but life is not. And seeing myself out of school, no job, no experience, no fancy internships abroad. I have absolutely no ready-made plan I can pick up from a shelf as if it were a book I can get engrossed in. There is no virtual application in which I can just press play and bam, my life is perfect.

And somehow, it feels scarily ok. I have a small plan. I pray every now and then that it is as functional as the faith I put into it every now and then.

There are many things I have to learn. First, I need to learn how to ignore other people’s opinions, especially those of people who think they can fix my rut and offer me the magical solution so I can succeed. I want to distance myself from everyone’s vision of me. It doesn’t really matter who „they” are: my parents, his parents, some family member that did not make any tangible contribution to my well being for the past 5 years. Or my entire life.  People who never called to ask how I was doing, let alone how I was feeling. They suffocate me with their thoughts, while all I need to do right now is run after the firefly that is my small-plan-that-abounds-in-faith into the unknown. At my own time, at my own pace.

I find that parents worry so much that in their pursuits to calm themselves down they manage to meddle into your life (although they’ll then tell you it was never their intention). When you meddle, you disturb the natural order of a person’s life. You make people uncomfortable and you make them fight. I know, this behavior is just a parent’s compulsion to protect their cub from harm, the harm that is THE VOID. They sense it, just like you do when you utter the words „I don’t know what to do with my life”. The thing is only you, a.k.a the cub can manage to fill that void, because it is his/her void to fill. I can grasp this concept, I understand it and yet, I roll my eyes when I hear just another „recipe”, just another „suggestion”, just another „advice”. I get angry, I lash out at my partner. I feel miserable for days doubting, fearing that my small-plan-that-abounds-in-faith is gonna dry out and I’ll be left feeling lost.

I want to learn how to detach from my habit of getting attached to pointless drama that makes me angry and leaves me numb, when I need all the energy I can to stir my plan into action.

Secondly, the next months are going to be an exercise of trust. I need to trust that the stars will align and that I can get my happy ending just like the person next to me can. I need to trust that I can find friends or reconnect to those old ones who made me feel warm and fuzzy without feeding me bullshit and leaving me out to dry when I needed them the most. I need to trust that life can be full of surprises and that there will always be energy left out there to restart.

In my moments of darkness, I think everything’s lost, but that never truly led me anywhere, has it?

Thirdly, I need to stop making mental notes of the things I’ll do when… and start doing things with what I have now. Right now. Gumption, I need more of that for when I decide to go after what I want to achieve. This goes hand in hand with the first thing on my list, the one about detaching from useless things.

I hope you enjoyed my small virtual thoughts about what I feel like on my birthday. Maybe it’s a little too philosophical and I should say that I’m gonna get wasted in some club tonight to celebrate instead. Nope, I’m still diggining the cake-teary-wishes-and-the-most-important-people-around-me jam. Guess I’m getting old. I’d add a beautiful classical song with that as well.

 

PERSONAL | Corpul, ciocolata, frica

De când am scris postul ăsta, pot zice că m-am descurcat temerar la a nu mai da cu biciul pe mine de fiecare dată când corpul şi dimensiunea lui apăreau în aceeiaşi propoziţie. Uneori mai exersez tehnica de-a mă privi în oglindă şi de a căuta punctele forte, am profitat de independenţa clujeană ca să îmi gătesc mai mult legume decât carne şi chestii fripte şi practic am încercat să duc o viaţă mai ordonată.

Am constatat că lucrurile o vreme au luat-o mai spre bine. Mă simţeam mai uşoară, mai zveltă, mai fericită. Fibrele făceau jobul fibrelor în organism.

Până când m-a lovit stresul. Şi atunci am descoperit două lucruri esenţiale la mine:

  1. există o legătură între stres, mâncare şi somn. Când sunt stresată, am tendinţa să amân chestiile care mă stresează (în esenţă discursurile pentru interpretare), ceea ce înseamnă că stau până târziu, ceea ce înseamnă că dorm mai puţin, ceea ce înseamnă că merg la facultate cu creierul pe jumătate adormit, urmând ca performanţa mea să nu fie top, ceea ce duce la mai mult stres.
  2. Când nu dorm şi/sau sunt stresată, am tendinţa să mănânc mai mult sau mai bine zis, să ronţăi mai mult. Îmi dau peste cap mesele, nu mă simt mai fericită.

Stresul a ajuns atât de mare la un moment dat încât credeam că o să vină să mă ia dracu. Serios, aşteptam ca din zi în zi să mor. De ce să nu mor, când nu-s în stare să fac consecutive super, deşi am făcut un an de ele, şi în simultană sunt prea variabilă pentru placul profilor? Cum să mai fac exerciţii acasă cu încă patru colege în stup, plus pofta mea de viaţă care şi aşa era la cota de avarie? Cum să mai continui, dacă e posibil să îmi pic examenul final din cauzaCitește mai mult »

#ungând: cum înveți să te iubești?

  1. Bei o sticlă de tequilla sau votka. Cu cât nu ai experiență mai mare cu băutura, cu atât această metodă va funcționa mai bine. De ce? Pentru că având alcool în sânge poți vedea totul mai roz (chiar și când nu e cazul) (vezi tipul ăla care crede că sunteți împreună , dar tu nu îți aduci aminte nici cum îl cheamă)
  2. Trăind în negare. Nu contează, blugii de astă primăvară nu îți mai vin, cizmele alea faine nu te mai cuprind, damn, bluza aia cu decolteu bombastic arată pe tine de parcă ai decolteu în buric. Dar nu contează, ești frumoasă. Înghețata IS LIFE!
  3. Nu ai nevoie să rezolvi această problemă pentru că te-ai iubit dintotdeauna. Pe tine, nr 3, te invit să citești orice revistă pentru femei și te aștept să vorbim mai târziu.

Ar fi și un patru, care curpinde să petreci câteva minute în fața unei oglinzi înalte admirând punctele tale forte fizic. S-ar putea, dacă aveți un spirit critic la adresa propriei persoane, ca și al meu, să nu găsiți aceste puncte forte decât după multă observație forțată. Poate nu veți da de ele niciodată. Să ne înțelegem, nu înseamnă că dacă ai un spirit critic asupra propriei persoane, și iei măsuri. Doar, îți place în mod special să te autoflagelezi mental. Eh, orice ar fi, eu tot am ales numărul patru când mi-am dat seama că nu mai pot să mă autoflagelez mental și să sper că o să adun forță pentru a face din nou o schimbare în viața mea.

Am postat mai demult o poză cu mine din cap până în picioare, ceea ce în sine este un act curajos din partea unei persoane a cărei stimă de sine oscilează în cel maiCitește mai mult »

Scrisoare către sufletul meu pereche [3]

Dragă,girl illustration:

Poate scrisoarea aceasta o să mă distanțez de tine și o să mă las dusă de valul scrierii spre o altă categorie de persoane. Totuși, este esențial, dragă suflete pereche, să știi că am gândit lucrul ăsta serios apropo de noi doi și mi se pare un lucru important. Acest lucru trebuie să îl am și eu, și tu, iar dacă cumva se întâmplă să nu îl am, sau să nu îl ai, cred că ar fi timpul să reevaluăm relația noastră. Dar nu să ne despărțim, doar să ne gândim puțin la mântuirea sufletului nostru îndrăgostit.

Aud din ce în ce mai mult în jurul meu fraze de genul „Din cauza lui ne-am despărțit.” „El e de vină, el a mers după alta.””Eu am făcut totul și el tot a plecat.” Și, oricât empatizez cu domnișoarele care au spus asta, știind că sunt atâtea situații în care chiar îți dai silința, dar aceasta nu îți este băgată în seamă sau apreciată, mi-a zburat de multe ori gândul și la egoism. Poate ți se pare surprinzător să vorbim despre egoism în dragoste, dar văd eu altceva în vorbele acelea decât eu eu eu? Poate e tendința aceea perfect umană de a ne scoate din ecuație când se strică socotelile. Poate fi tendința noastră de a lua tot ce putem de la celălalt, din dorința de a ne face scut în calea unei dureri nu doar iminente, ci inevitabile?Citește mai mult »

#pierdcasanugasesc: This is who I AM

blog

Când am ajuns la 58 de kilograme, am postat pe blog, plină de mine, o poză făcută la mare, un fel de recompensă vizuală publică făcută mie pentru că am ajuns unde am ajuns. Slăbisem, la acel moment 31 de kilograme, deci aveam toate motivele să sar în sus de bucurie că atinsesem unicornica normalitate. Au trecut câteva săptămâni, vreo trei, și printre comentarii s-a strecurat o tipă care mi-a spus că ea nu e de acord cu ceea ce am făcut eu, spunând că nu arăt încă suficient de bine și ar trebui să îmi fie rușine să postez o poză cu mine așa, în toată imperfecțiunea mea. Vreo ipocrită, probabil, căreia îi făcea bine la stima de sine să se lege de cei care nu vor putea avea vreodată 48 de kile.  Al naibii ADN-ul ăsta, al naibii, știu!

Chiar dacă nu m-am simțit prost pentru acea poză lăsată în văzul lumii (nici acum nu știu prin ce minune), acel comentariu m-a pus pe gânduri. Pe toți v-ar pune pe gânduri, când normalitatea voastră ar deveni anormală. Voi probabil n-a trebuit să ridicați un deget pentru ea și în ciuda acestui fapt, tot vă plângeți. Presupun că e în natura voastră, a noastră să ne Citește mai mult »

Big big booty, what you got a big booty

Nu ştiu când vechii, dar şi proaspeţii mei cititori au căpătat impresia că eu nu am nici o problemă, dar stau aici, pe tronul meu virtual şi necuvenit, arătând cu degetul defectele celorlalţi. Ce-i drept, în ultima vreme m-am apucat serios să mă pogor peste uscăciuni, dar de acolo până la a nu recunoaşte că am vreo problemă, e ceva distanţă.

Oamenii şi interpretatul. Dacă vezi ceva ce e chiar greşit în jur, şi dai exemplu, fără a da nume concrete, you’re freakin’ Satan.

Anyways,că tot am deja oameni care mă cunosc şi mă citesc pe ascuns (sunt plăcerea voastră vinovată, ai?), profit de prilej ca să recunosc că da, am şi eu probleme ca tot omul (*aplauze aprobatoare*) şi doar pentru că nu simt nevoia Citește mai mult »