Să fie oare sfârşitul?

Am luat examenul finaaal. Yeeeei, e cea mai minunată veste a primei jumătăţi de 2017!

Probabil de-asta de trei zile mă întreb cum supărare, că nu se poate, e imposibil. Realitatea mi se pare mai ireală decât de obicei. A, da, şi mai am incoerenţe verbale, deci dacă se înghesuie exprimările calchiate, please, just bear with me.

Dar să începem cu începutul. Pe principiul când nu îmi stă bine părul, mă dau cu ruj, am decis să fiu proactivă. Tot semestrul am privit cu groază clipa examenului final, cele două zile cu discursuri grele, insurmontabile, care se vor încheia cu lacrimi peste disertaţia pe care nu aş mai fi avut ocazia să o prezint. Am avut momente în care credeam că o să pic şi orice fac, în fiecare zi, e degeaba, că oricum o să pic. Nu sunt perfectă, am distorsiuni o groază şi în fiecare zi apare ceva în neregulă, uneori repetitiv de la o săptămână la asta. Au fost dăţi în care am plâns venind spre casă sau am plâns acasă, pe unde apucam. Au fost dăţi în care se întâmpla ceva de nerostit şi porneam artezienele la curs, urmând mai apoi să mă rog să mă înghită pământul în momentul ăla. Citește mai mult »

Anunțuri

4.5: Omisiunea, urâtul şi isteria

M-am trezit acum o săptămână copleşită de întrebări despre viitor. Am vrut să scriu despre asta de câteva zile. Apoi m-am gândit că probabil sunt singura care după atâta timp se agită atât. Adică, îţi faci griji să te lasă cu ochii în soare în primul an, nu după patru şi un pic. Şi nu te agiţi când niciodată nu ţi s-au dat motive să te temi, nu-i aşa?

Pe mine fix sentimentul de prea bun ca să fie adevărat mă ţine mereu în gardă. Sunt mereu pe poziţii, pregătită să mă confrunt cu nemesisul meu, Despărţirea. Mă aştept uneori ca lucrurile să o ia la vale, să mă schimb, să mă satur, să nu-l mai vreau, să nu îl mai caut nici în pat, nici în suflet. Mă tem să nu mai îmi pese, pentru că am tendinţa să las lucrurile în aer când nu mai am interes pentru ele. Mă aştept să nu mă mai găsească atrăgătoare, să găsească alţi oameni mai interesanţi, cu care să aibă alte chestii de vorbit decât cu mine şi care să îl stimuleze mai mult decât mine. Când apar gândurile astea, laolaltă, apare dorinţa de a poseda un om. Şi atunci mă speriu. Nu e ok, îmi spun, aşa ceva nu se face. Nici ţie nu mi-ar place luarea asta în posesie, nici tu nu laşi pe alţii să îmi observe vulnerabilităţile. Citește mai mult »

Don’t apologize, boo boo! #ungând

@navasy| Be Inspirational ❥|Mz. Manerz: Being well dressed is a beautiful form of confidence, happiness & politeness:

În situaţii dificile, I am preachy! Vii la mine cu o problemă şi cauţi un sfat, în 15 minute identific rădăcina problemei, potenţialele soluţii, defectele tale, potenţialele defecte ale celeilalte persoane, eventual şi ce aş face, foarte pe scurt, cu nişte seminţe de învăţăminte pe care le-ar scoate mama. Ştiţi voi, expresiile alea clişeu, fixe, ca de „drum bun şi cale bătută” .

Unele persoane adoră asta la mine, faptul că iau o chestie, o dezmembrez până la cele mai mici şurubele şi apoi o repar, într-o formă (în teorie) perfect viabilă. Adevărul e, însă, că viaţa nu e atât de perfectă, aşadar nu de puţine ori mă turez tare, tare, pentru ca mai apoi să aud în încheiere gen „da, da, da…sigur, sigur, ai perfectă dreptate”. Inevitabil, ori mă gândesc că gata, ţi-am dat cu bocancul în gură, gata, nu mă mai suni niciodată, ori mă gândesc că a fost misiunea mea mesianică să salvez situaţia şi că planul meu este cel mai bun.

Nici nu suntem plini de noi, nu-i aşa?

Măsor eficienţa acestei abordări în persoanele care mă sună a doua oară pentru un sfat, Există însă ceva ascuns printre rânduri. Oamenii interpretează turatul drept implicare trup şi suflet în situaţii, pentru că sunt foarte vioaie şi energică când vorbesc şi turui. Literalmente, când sunt pornită nu mă poate opri nici un tanc. O anumită clasă de profitori, însă, adoră să profite de fântâna cu energie. Li se pare că au găsit un dezlegător de dileme original. Din moment ce e suficient de fraier cât să îi pese, ce-ar putea merge greşit, nu?

Mulţi m-au lăsat Citește mai mult »

Protocol pentru fetele combinate care cunosc tipi noi

 

tumblr_oprhyk4u461vhqvzco1_540

De când m-am întors de la Bruxelles am simţit că s-a produs o schimbare funamentală în sufletul meu. A fost ca şi cum tot zbuciumul din suflet mi-a fost ridicat de pe umeri şi m-am trezit dintr-o dată capabilă să respir. Tot anul am simţit că nu mi-am găsit echilibrul, ca în Bruxelles să îmi dau seama că echilibrul ţi-l faci singur. Fix în locul în care alţii ar fi reversul a ceea ce sunt ca să impresioneze, să atragă atenţia, să îşi câştige locul, exact acolo mi-am găsit revelaţia. A fost un fel de reminder că orice ar fi, bine există şi în cele mai toxice medii. A fost un fel de auto-asumare, gen te-ai schimbat, din nou.

Despre tipii îmbrăcaţi bine în avion cu care am vorbit despre literatură medievală v-am scris deja. Între un Cluj care mi-a găzduit în ultima vreme mai mult demonii şi un Bruxelles care nu mi-a văzut faţa încă, am avut escală în Munchen, un soi de teren neutru.

Ce îmi place mie să fac într-un teren neutru? Că fiu să fiu eu însămi, cât de eu însămi pot fi.

E irezistibilă tentaţia de a te pierdeCitește mai mult »

Bărbaţii adevăraţi citesc (cărţi)

photo_2017-04-14_16-14-44

Mi-a fost de ajuns un articol despre ce cărţi recomandă Justin Trudeau ca să fiu inspirată să scriu acest post, care va conţine parţial şi pensées bruxelloises.

Am postat fotografia asta pentru ca să subliniez faptul că nu trebuie să fiu lăsată într-un anticariat de cărţi. Dacă văd un semn cu second hand bookshop sau  care să îmi indice că o clădire găzduieşte o librărie, picioarele mele vor merge singure într-acolo. Totuşi, anticariatele sunt o slăbiciune de-a mea, în special în străinătate, unde pot găsi sub acelaşi acoperiş cărţi în engleză, franceză şi germană. În Germania într-o librărie am văzut inclusiv italiană şi spaniolă şi mi-a căzut faţa când am văzut un raft care găzduieşte în esenţă toate limbile pe care le înţeleg (plus-minus-depinde-de-zi-înţeleg). Bine, şi nuCitește mai mult »

3.9

Nu am mai scris un post dulce de ceva timp și mi-e martor Doamne Doamne că nu vreau să îl fac o perorație sumbră despre relații și cât de greu e uneori să fii într-una și să ții pasul cu ea. De obicei, încerc să fac posturile dulci luminoase, cum sunt sentimentele de dragoste față de my loved one. Mă face să fiu luminoasă, ca și cum îmi aprinde cineva becul în suflet și mă încălzește.

Acesta e un gând. Îl coc de ceva vreme, parcă se finisa în mintea mea, așteptând să scape într-un mediu, să se exprime. Am o grămadă de gânduri, dar unele parcă sunt menite să le împart cu celălalt. Nu fac asta pentru că simt nevoia să îmi fac viața publică, să o vadă toți. E pur și simplu o compulsie. Sunt suficient de naivă să cred că poate cineva o să se simtă bine după ce citește ceea ce debitez.

Ziceam că relațiile sunt grele, dar nu sunt grele destul până nu vine greul. E simplu când numai ieși în oraș cu partenerul, numai vă țineți de mână, toți un zâmbet tâmp pe față. E simplu când spune cât de mult te iubește și îți vorbește despre viitor ca și cum ar fi cel mai simplu lucru din lume. E simplu când cea mai mare îngrijorare e următoarea dată în care vă vedeți și singura grijă e când vă certați.

Dar v-ați gândit vreodată, dragi cititoare, ce se întâmplă când unul din voi e Citește mai mult »

Prietenia #ungând

dead

Ultima mea experiență de lucru m-a pus în postura de a mă întreba ce am greșit Celui de Sus de am ajuns ca nici o conațională să nu vrea să lucreze cu mine. Asta e una. Nevoia mea de a mă împrieteni (un instinct compulsiv) este a doua. Pur și simplu, lucrul infernal și sentimentul ăla că ești băgat ca nuca în perete, te fac să vrei să ai un om cu care să râzi la sfârșit de zi, fără ca a doua zi să simți că toată distracția a fost doar o beție inventată de capul tău.

Am cunoscut o altă fată, italiancă, drăguță și caldă și parcă la fel de speriată să lase să se vadă umanitatea aceea nediluată (care există în noi chiar dacă o ascundem după furie, orgoliu sau personalitățile pe care le arăți în public) ca și mine. Pentru mine era dansul acela popular, doi pași înainte și doi înapoi. Și simțeam că poate e o persoană de treabă cu care aș putea vorbi, dar poatele ăla mă ucidea. Poate însemna că există șanse egale ca ea să nu fie de treabă și eu m-am ars cu supa înainte, ca să o fac a doua oară.

Sau poate merit să fiu singură. Nu, poate sunt ok cu asta. Vorbesc cu diverse persoane, dar uneori nevoitCitește mai mult »