Prietenia mă cam seacă în ultimul timp şi vreau să scriu despre asta

De când eram de-o şchioapă, voiam să am un prieten. Mi-l imaginam să fie persoana aceea care indiferent ce s-ar întâmpla, mi-ar lua partea pe locul de joacă şi ar milita să nu ajung întotdeauna în rolurile naşpa, ci m-ar ajuta să fiu şi eu în centru jocurilor.

Pot spune că de-a lungul timpului am avut o grămadă de prietenii, majoritatea de lungă durată. Poate titlul nu face sens dacă vă spun că majoritatea prieteniilor cu toate cele mai bune prietene ale mele este de 4 ani+. Ce contează e că încă caut acel ceva.

Cred că mereu am căutat pe cineva care să mă stimuleze să cresc, să mă protejeze când nu gândesc limpede, să fie lângă mine când mi-e greu şi să mă asculte. Şi poate, dintre toate prietenele pe care le-am avut, doar cea din copilărie m-a ascultat cu adevărat. Totuşi, o mică menţiune ar fi faptul că am ţinut-o mereu light şi au fost distanţe dintre revederi, a fost faţa aia care o ţin pentru toată lumea, cu bonusul că ne ştim de când eram de o şchioapă.Citește mai mult »

Anunțuri

Acum ne-am îndeplinit misiunea, ce urmează?

În ton cu mutarea, au venit şi alte schimbări. De exemplu, trăind în cămin cu mai multe persoane, dar cu my loved one în ecran,  e bizar la început să ai ce ţi-ai dorit aproape de tine. Bizar minunat, dar bizar. E bizar apoi să nu îl ai aproape. În primele două săptămâni, când nu îl găseam la supermarket şi se cufunda inima în piept de spaimă. Când apărea înaintea ochilor mei eram „Yei, s-a întors, e ok, n-a plecat!”

Pe lângă mutarea cu cineva, mai e mutarea în ceva, a.k.a o casă. Te vezi dintr-o dată gospodină, nu în sensul că îţi dă bărbatul cu sucitorul peste mufă că nu faci mâncarea s[ fie aburindă când vine el acasă, ci în sensul că trebuie să faci ceva de mâncare, pentru doi, dacă vrei să nu  mori de foame. La fel şi cu curăţenia, dar mama va fi mândră să audă că, dacă e murdar covorul din bucătărie sau hol mor până nu îl aspir. (Oh, bătutul la cap al copilăriei!)

Apoi e mutatul în casă nouă cu cineva în ea. Ştii, credeam că sunt foarte calmă, chill, ordonată oricum şi că nu o să mă lovească ideile predecembriste despre cum trebuie să fie o femeie. Sunt modernă, nu vreau să iau în seamă toate ideile penale ce umplu facebook-ul, blogurile, revistele şi discuţiile dintre muieri, chiar dacă le aud, încerc să le combat din mintea prietenelor, iar le aud, iar mă bat cu ele şi tot aşa.

Credeai că nu s-au luat un pic şi pe tine? Nup, nu s-a întâmplat asta, sunt acolo, bine mersi pe creieraş!

Reflectez la asta de vreo două săptămâni. Noi, fetele, suntem bombardate cu tot felul de idei despre cum ar trebui să fim în report cu viitorii noştri parteneri.

Esenţial în formarea ideilor e mediul în care am crescut. Dacă taţii noştri bat cu pumnul în masă că nu au mâncarea aburindă pe masă exact în acel moment sau că mâncarea are ceva ce lor nu le place sau nu pot bea berea în program pentru că femeia a întârziat prea mult cu sarcinile ca să dea prioritate bărbatului, atunci de mici credem că poate aşa e normal. Fetele în genere îşi idolatrizează taţii. Mai apoi, ajung să își caute un partener și să tolereze surprinzător de mult năravurile unui iubit care nu vorbește întotdeauna frumos și care nu mai e gentleman după ce se închide ușa domiciliului. Unele femei, din ce li s-a cimentat de-a lungul a 20+ de ani de viaţă cred că e normal ca femeia să facă totul, că bărbatul e obosit şi unii bărbaţi profită de filozofia asta ca să fie mereu obosiţi şi să lase femeia să facă tot. Dacă le mai bagă şi femeia indirect ideea asta de merit, că merită să stea cu picioarele-n sus în timp ce femeia jonglează trei-patru lucruri deodată… Suntem nişte fiinţe ale obişnuinţei, ajungi să consideri normal ceva ce repeţi de multe ori. Bărbaţii sunt şi ei fiinţe, deci de ce n-ar considera că e normal să faci nimic, dacă aşa sunt învăţaţi?

Tata nu a fost aşa, cu bătăi de pumn în masă că mâncarea nu-i gata la ora X, dar dacă era ceva ce nu îi plăcea, se întâmpla, rar, să nu mănânce nimic şi să plece la serviciu aşa, cu mama necăjită. Au fost ani de zile în care femeile făceau de-ale femeilor şi bărbaţii de-ale bărbaţilor (dar nu bere cu băieţii, ci sudat de fiare, reparat prin garaj, chestii de-astea macho). Ţin minte că eram în liceu când tata şi-a făcut singur o omletă o dată şi îmi aduc aminte cât de fermecată eram să văd pe tata la tigaie. Voiam să îl văd mai des, să îmi dau seama cât de mult îmi place. Asta a fost, însă, printre puţinele dăţi care au urmat în care am mai avut ocazia să văd aşa minune. Sincer, m-am întristat puţin şi mi-am băgat în cap că nu vreau să am, Doamne fereşte, un bărbat care să fie şi mai rău de atât. Nu numai să rămâi prizonieră lângă aragaz, legată de oale în fiecare zi, dar să te mai şi ocărască bărbatul şi să-ţi mănânce nervii.

Poate de-asta acum mă trezesc urmărindu-mi atent bărbatul prin casă, să văd ce face. Cumva supraveghez involuntar şi mă tot gândesc dacă nu cumva ponderea majoră a activităţilor casnice cade tot pe mine. Reglez, ca să previn şi să combat. Să nu ajung gospodina aia. Să nu ajung Desperate Housewife of Floreşti. Apoi îmi dau seama că n-am de ce să fiu aşa robotică şi las lucrurile să decurgă de la sine şi mai târziu iar mă prind fantomele. În mintea mea mereu bântuie trebuie să ai grijă, huhahaha! Dar uneori mă oboseşte dedublarea asta, de ce să nu laşi lucrurile să curgă? Oricum funcţionează bine. Ohoo, dar anxietatea vine şi ea şi spune Lasă că dacă laşi, vezi tu că pe răul tău laşi! Apoi iar intru pe vechea roată şi încerc să despart fantomele de realitate, întrucât fantomele nu aparţin realităţii mele. Dar e greu, uneori foarte greu şi ajunge să îmi fie ciudă pe mine. Ptiu, femeie, ajungi nevrotică, puii tăi! 

Cred că şi respectul pentru propria persoană şi faţă de celălalt, dar şi educarea reciprocă au rolul lor aici. Ești cu cineva, trăiești în acelaşi spaţiu, mi se pare normal să împarţi sarcinile, plecând de la gătit, cumpărături, plata facturilor, cum împarţi chieltuielile la doi, până la curăţenie, respectiv cine face ce. Cel mai hot lucru e un bărbat la cratiţă. Şi dacă numai caramelizează o ceapă, baby, ia-mă, du-mă în dormitor, mâncăm mâine! Cred în sistemul în care eu fac garnitura şi partenerul pregăteşte carnea sau invers şi cred că e fain să ai mancare când vii acasă, dar nu trebuie să îţi transformi partenerul în sclavul tău (i. e. Unul să faca tot, restul să stea picior peste picior). Dacă sistemul ăsta merge bine şi partenerii nu trăiesc într-o constantă scoatere de ochi, că aia nu-i făcută, că nu îşi dă celălalt suficient interes, că ţi se pare că lucrurile sunt făcute de mântuială etc etc, atunci când vin copii, numai se lărgeşte cadrul. Bărbatul dă o mână de ajutor cu bebele, nu numai femeia e praştie de la lipsa de somn, urmând ca tot ea să ţină casa pentru bărbatul obosit, ca să fie bine, urmând alte frecuşuri când asta dă greş şi alte dureri de cap. Femeile ajung să fie mai mult decât maşini de făcut şi crescut copii acasă. Mă îngrozeşte aspectul ăsta, să trebuiască să rămâi casnică acasă numai pentru că te-ai înmulţit şi nu ai nici un ajutor să poţi să îţi continui parcursul profesional şi cu copii. Nu mai zic când şi sprijinul existent spală putina, că numai mă enervez. Şi mă irită tinerele mămici care se dau pe fund că lasă, el face altele. Femeie, cere ajutor, copilul nu s-a făcut singur! 

E bizar cum sistemul ăsta e atât de coerent în mintea mea, dar în sufletul meu mă tem, fără motiv, EVIDENT! Suntem într-un proces de tranziţie în care trebuie să învăţăm, să ne creăm un sistem, să ne iubim şi să ne respectăm ca până acum, dar în acelaşi timp din umbră trage cu ochiul gândul rău. Toate articolele alea stupide de revistă despre cum să domini bărbatul, cum trebuie să fii independentă cu orice preţ şi să te gândeşt în esenţă doar la tine. Ideile postdecembriste despre cum să fii ordonată şi aranjată pentru bărbat şi să fii gospodina desăvârşită altfel nu te ţine nimeni. Nu poţi avea o personalitate puternică, pentru că bărbatul îţi va da peste mufă. Să nu fii prea tu, că s-ar putea să sperii bărbatul şi să rămâi nemăritată. Nu zic să nu faci sex cu cine vrei tu, că ptiu ptiu, eşti curvă, stai să nu te deochi! Practic de atâtea ori am auzit să te pliezi perfect pe nevoile bărbatului, ca să fii necesară. Atâtea femei măritate au vrut să mă înveţe reţeta succesului, femei în esenţă nefericite. Ce ştiu ele despre succes?

Numai mie mi se pare că dacă nu eşti prietenă cu partenerul, atunci degeaba eşti cu cineva? Numai eu cred că odată ce eşti iubita şi cea mai bună prietenă a cuiva, nu mai concepi viaţa fără ei, deci nu trebuie numai să speli chiloţii şi ciorapii ca să fii considerată necesară?

Oh, şi ultimul îl las pe final, deliciul, faptul că trebuie să accepţi că bărbatul umblă din floare în floare, dar hei, măcar vine acasă!

Îmi amintesc de o discuţie mai veche cu tata despre asta. El spunea că toţi bărbaţii fac asta şi care nu fac asta sunt looseri. Georgi, evident triggered, răspunde răspicat:

G: Ei bine, vreau eu să fiu femeia aia pe care nu o înşeală nimeni!

T: Eh, dar cine te crezi tu să spui asta?

G: O femeie care se respectă suficient ca să nu accepte aşa ceva!

Poate că m-au antrenat bine din multe puncte de vedere, dar din multe altele, vreau să îmi fac eu propriile reguli, departe de moştenirea asta rea, dată din generaţie în generaţie, de la femeie la femeie. Trebuie să desfac multe legături proaste din mintea mea, multe obiceiuri şi vorbe auzite iar şi iar, care doar prin repetiţie mi s-au întipărit în minte. Vreau să rup graniţele femeii despre care se scriu bancuri. De ce să repeţi greşelile părinţilor şi năravurile lor, când poţi repara ceva şi poţi să şi ajungi mai bun? De ce să nu faci un sistem mai bun pentru viitorii tăi copii, să fie şi ei bine crescuţi pe mai departe?

Kerouac, I wanna learn just that! Totul e foarte nou. Ani de ascultat toate lucrurile nepotrivite ţie iau ceva până se desfac. Dar o să îi dau de cap.

Voi ce nu suportaţi la partenerii ăştia tip care-s peste tot în jur?

Sunt obsedată de cântecul ăsta.

 

4.11 : We’ve made the plane land

Într-o seară, când eram foarte supărată şi povesteam cu my loved one despre cât de greu o să fie să facem relaţia să meargă, preferabil din acelaşi loc, preferabil cât de curând, am ajuns să asemuiesc conceptul ăsta de distanţă cu o metaforă a avionului. În momentul în care ne-am pus împreună, am decolat spre un viitor necunoscut. El în Italia, eu în România, eu tânără şi singură de aproape un an la acel moment, el tânărul ăsta care părea atât de matur. Ce ne-a adus împreună? Blogul, soarta, drumurile, coincidenţa. A fost magnetic. Prima dată când am crezut cu toată fiinţa mea că dacă nu o să fac ceva, o să regret pentru totdeauna că nu am făcut-o.

Habar n-aveam eu la momentul respectiv că atât cât aveam să navigăm în înaltul cerului, departe de părerile admirative sau descurajante ale celor din jur, vor fi alte lucruri peste care trebuie trecut. O relaţie nu e doar pupici şi giugiuleli şi sex. Să ai multe lucruri în comun, să înţelegi simţul umorului al celuilalt, să fii curios mereu de celălalt şi persoana lui, să te implici în viaţa celuilalt sincer şi să îl sprijini chiar dacă lucrul pentru care-l sprijini nu îţi place şi ţie la fel de mult ca lui. Astea sunt lucruri mici, dar esenţiale. Nimeni nu m-a pregătit pentru dor, nimeni nu mi-a spus cum o să stau pe la ferestre şi o să mă gândesc unde e şi dacă e în siguranţă. Nimeni nu mi-a spus că nerăbdarea pe care o simţeam când îl vedeam în aeroport în depărtare, venind spre mine va fi egalată de intensitatea durerii când avea să treacă prin security şi nu aveam să îi mai văd ochii două luni, uneori mai mult. Am trecut prin multe momente în care plângeam de mi se bătea pieptul din cauza examenelor, părinţilor şi părerilor lor, din cauza panicii, deznădejdii, fricii. Uneori voiam să fie lângă mine. Absolviri, succese, micile momente în care el era singura persoană cu care voiam să îmi împărtăşesc bucuria. Singură. Sau singură în faţa unui ecran din spatele căruia era el. Doar că nu puteam să îmbrăţişez un ecran.

Zborul ăsta a avut multe zdruncinături şi turbulenţe, fie că stârnite de propria mea minte, care nu crede nici în cea mai bună inimă până nu se convinge că e OK, fie stârnite de părerile descurajante ale celorlalţi. Ba că relaţia la distanţă nu e relaţie, ba că nu ştiu ce nu-i bine cu familia, ba că nu e suficient de macho, ba că sunt dependentă de telefon, că deh, mereu aştept să scrie, mereu scriu mesaje ca şi cum telefonul sau laptopul ar fi cel mai minunat lucru. Nu e. E o experienţă singuratică, dar a fost un preţ pe care am fost dispusă să îl plătesc pentru a avea lângă mine un om care n-are nevoie de prea multe explicaţii ca să înţeleagă exact ce vreau să zic, ce simt, ce mă preocupă, chiar şi prin telefon, fără să îmi vadă faţa. Uneori chiar şi fără să zic. Cred că să ai asta e mai important decât părerile bune, aprobate ale celorlalţi. La naiba cu ele, vreau să fiu eu fericită!

Cele mai mari turbulenţe au venit spre sfârşit când nimic nu mă mai împiedica sau nu îl împiedica să începem o viaţă împreună şi am văzut prima dată posibilitatea unei aterizări. Cel mai irezistibil lucru, esenţa şoaptelor printre lacrimi în aeroport, motivul pentru care stăteam la poartă până nu îl mai vedeam, plângând deja de dor, cu incertitudinea momentană a clipei în care îl voi vedea din nou. Sunt sensibilă, cele mai mici lucruri frumoase mă emoţionează. Cum mi-e obiceiul, făceam calcule, planuri, căutam soluţii. Orice ţară, orice loc de muncă, aşa era premisa. Dar apoi eşti o persoană independentă, cu nevoi independente de celălalt. Să dai cu piciorul studiilor? Potenţialului? Numai ca să te scalzi în euro de care nu te bucuri, că eşti mereu la serviciu şi când ieşi, totul e închis în jur? Numai ca cei de acasă să creadă că eşti realizată la străini pentru că ai bani, când de fapt tu eşti prin vreun bar, ştergând cu cârpa cimenturi sau ştergi vreun pensionar la fund?

M-am temut că nu o să aduc depărtarea aproape. Cu cât se apropia momentul în care inevitabil trebuia să îmi configurez un nou traseu, cu atât mă îngrijoram mai tare. Întrebările tuturor nu au ajutat. Acasă nu puteam să stau să fac nimic, nu am fost concepută pentru asta. Să am un job doar de dragul unui job m-ar fi făcut nefericită şi depresivă pe termen lung, o risipă de creier. Să nu stau în locul meu sau al nostru ar fi dat apă la moară anxietăţii, gândului că nu mă pot ţine singură. Or, înnebuneam să mai aud încă o poveste de succes, despre încă un cuplu care şi-a făcut casă după muncă în Dumnezeu ştie ce ţară, despre cum mi-ar fi super bine să mă fac profă de engleză în Norvegia, unde-s câinii cu colaci în coadă sau despre cum, a 105-a oară ar trebui să intru în IT, fântâna poveştilor de succes, cu salarii fabuloase şi fericire infinită.

Într-o relaţie rămâi tu, ocazional te perinzi în noi. Ca noi să fie fericit, tu trebuie să fie fericit. Din păcate, nici cel mai superb tip, cu toate calităţile (şi salariu de It-ist, daah!) nu te poate face fericită dacă tu eşti tulburată în tine şi nu îţi găseşti un loc, un scop. Eu, fericită în expectativă, stăteam pe poziţii. Să fi putut, aş fi dat timpul înainte să mă liniştesc că totul o să fie ok. El, alte griji, să lase o viaţă înapoi, o viaţă mai bună pe care şi-au dorit-o părinţii pentru el, dar în care nu a simţit niciodată veritabil că ar aparţine. Foarte dificil pentru amândoi.

La un moment dat, îngrijorarea sapă ca apa în deal şi simţi că te prăbuşeşti şi nimic nu mai face sens. Vezi ameninţări peste tot, ai atacuri de panică în baie des şi o mică cutie cu un lănţişor în ea te face să îţi dai seama că eşti departe de a fi pregătită pentru căsătorie, deşi toată lumea se mărită la vârsta asta, e INCREDIBIL ce vezi pe Facebook! Nu ştiu şi aşteptarea te înnebunesc. Întrebările din bunăvoinţă te fac să vezi dracul mai negru decât e şi ameninţarea prea aproape ca să o poţi ţine în frâu.

Apoi dintr-o dată, cutii peste tot, maşini pline de chestii, te gândeşti ce o să îţi trebuiască la casa TA. Vânezi chirii, primeşti chei, semnezi contracte. Aşezi haine într-un şifonier, puloverele tale lângă a lui, mirosuri de detergent diferite care se unesc. Ai plante. Două plante. Ambele au nume. Asamblezi mobilă. Interviuri de job, contracte, traininguri. Totul e un vârtej şi pare că se învârte universul cu tine dintr-o dată. Apoi, într-o sfântă seară, la câteva zile după ce sunteţi în acelaşi loc, îţi dai seama că hopa, a aterizat avionul. Hopa, apartamentul ăsta e doar al tău şi dacă vrei să stai în chiloţi şi papuci de casă toată ziua, o poţi face, nimeni nu are treabă. Nimeni nu o să-ţi bage de vină că creşte teancul de haine pe scaune sau că e dezordine. Nimeni nu trebuie să îţi zică ce să faci. Bărbatul nu îţi dă cu succitorul în cap că nu-i mâncarea pe masă, din contră, vine şi mestecă el în oale până mergi la baie. Îţi face o parte din mâncarea pentru serviciu şi tu îi faci lui. Vă împărţiţi prin rotaţie sarcinile, după intervalele orare la care lucraţi. Nici creierului meu, obişnuit cu femeia care suferă sub mâna bărbatului macho care preacurveşte şi bea bere la 2 litri uitându-se la meci, nu îi vine să creadă, serios!

Totul dobândeşte un echilibru şi după furtună iese soarele. Creierul meu anxios uneori nu prea înţelege conceptul acesta simplu de altfel. Deşi a trecut o vreme de atunci, nu pot zice că m-am obişnuit complet cu faptul că nu mai sunt singură şi că nu mai trebuie să vorbesc cu ecrane. Încă mi se scufundă inima în piept când îl pierd în supermarket şi îmi bate mai repede când îl văd din nou. Încă mirosul şi căldura lui e singurul lucru pentru care abia aştept să ajung acasă. Unele lucruri nu se schimbă, altele da. Cum? Nu ştiu, dar de data asta e un nu ştiu care mă îndeamnă să fiu creativă, nu speriată. Independenţa în sfârşit sună promiţător, nu ameninţător.

My 2013 self would be proud!

poza de aici via tumblr

 

Să fie oare sfârşitul?

Am luat examenul finaaal. Yeeeei, e cea mai minunată veste a primei jumătăţi de 2017!

Probabil de-asta de trei zile mă întreb cum supărare, că nu se poate, e imposibil. Realitatea mi se pare mai ireală decât de obicei. A, da, şi mai am incoerenţe verbale, deci dacă se înghesuie exprimările calchiate, please, just bear with me.

Dar să începem cu începutul. Pe principiul când nu îmi stă bine părul, mă dau cu ruj, am decis să fiu proactivă. Tot semestrul am privit cu groază clipa examenului final, cele două zile cu discursuri grele, insurmontabile, care se vor încheia cu lacrimi peste disertaţia pe care nu aş mai fi avut ocazia să o prezint. Am avut momente în care credeam că o să pic şi orice fac, în fiecare zi, e degeaba, că oricum o să pic. Nu sunt perfectă, am distorsiuni o groază şi în fiecare zi apare ceva în neregulă, uneori repetitiv de la o săptămână la asta. Au fost dăţi în care am plâns venind spre casă sau am plâns acasă, pe unde apucam. Au fost dăţi în care se întâmpla ceva de nerostit şi porneam artezienele la curs, urmând mai apoi să mă rog să mă înghită pământul în momentul ăla. Citește mai mult »

4.5: Omisiunea, urâtul şi isteria

M-am trezit acum o săptămână copleşită de întrebări despre viitor. Am vrut să scriu despre asta de câteva zile. Apoi m-am gândit că probabil sunt singura care după atâta timp se agită atât. Adică, îţi faci griji să te lasă cu ochii în soare în primul an, nu după patru şi un pic. Şi nu te agiţi când niciodată nu ţi s-au dat motive să te temi, nu-i aşa?

Pe mine fix sentimentul de prea bun ca să fie adevărat mă ţine mereu în gardă. Sunt mereu pe poziţii, pregătită să mă confrunt cu nemesisul meu, Despărţirea. Mă aştept uneori ca lucrurile să o ia la vale, să mă schimb, să mă satur, să nu-l mai vreau, să nu îl mai caut nici în pat, nici în suflet. Mă tem să nu mai îmi pese, pentru că am tendinţa să las lucrurile în aer când nu mai am interes pentru ele. Mă aştept să nu mă mai găsească atrăgătoare, să găsească alţi oameni mai interesanţi, cu care să aibă alte chestii de vorbit decât cu mine şi care să îl stimuleze mai mult decât mine. Când apar gândurile astea, laolaltă, apare dorinţa de a poseda un om. Şi atunci mă speriu. Nu e ok, îmi spun, aşa ceva nu se face. Nici ţie nu mi-ar place luarea asta în posesie, nici tu nu laşi pe alţii să îmi observe vulnerabilităţile. Citește mai mult »

Don’t apologize, boo boo! #ungând

@navasy| Be Inspirational ❥|Mz. Manerz: Being well dressed is a beautiful form of confidence, happiness & politeness:

În situaţii dificile, I am preachy! Vii la mine cu o problemă şi cauţi un sfat, în 15 minute identific rădăcina problemei, potenţialele soluţii, defectele tale, potenţialele defecte ale celeilalte persoane, eventual şi ce aş face, foarte pe scurt, cu nişte seminţe de învăţăminte pe care le-ar scoate mama. Ştiţi voi, expresiile alea clişeu, fixe, ca de „drum bun şi cale bătută” .

Unele persoane adoră asta la mine, faptul că iau o chestie, o dezmembrez până la cele mai mici şurubele şi apoi o repar, într-o formă (în teorie) perfect viabilă. Adevărul e, însă, că viaţa nu e atât de perfectă, aşadar nu de puţine ori mă turez tare, tare, pentru ca mai apoi să aud în încheiere gen „da, da, da…sigur, sigur, ai perfectă dreptate”. Inevitabil, ori mă gândesc că gata, ţi-am dat cu bocancul în gură, gata, nu mă mai suni niciodată, ori mă gândesc că a fost misiunea mea mesianică să salvez situaţia şi că planul meu este cel mai bun.

Nici nu suntem plini de noi, nu-i aşa?

Măsor eficienţa acestei abordări în persoanele care mă sună a doua oară pentru un sfat, Există însă ceva ascuns printre rânduri. Oamenii interpretează turatul drept implicare trup şi suflet în situaţii, pentru că sunt foarte vioaie şi energică când vorbesc şi turui. Literalmente, când sunt pornită nu mă poate opri nici un tanc. O anumită clasă de profitori, însă, adoră să profite de fântâna cu energie. Li se pare că au găsit un dezlegător de dileme original. Din moment ce e suficient de fraier cât să îi pese, ce-ar putea merge greşit, nu?

Mulţi m-au lăsat Citește mai mult »

Protocol pentru fetele combinate care cunosc tipi noi

 

tumblr_oprhyk4u461vhqvzco1_540

De când m-am întors de la Bruxelles am simţit că s-a produs o schimbare funamentală în sufletul meu. A fost ca şi cum tot zbuciumul din suflet mi-a fost ridicat de pe umeri şi m-am trezit dintr-o dată capabilă să respir. Tot anul am simţit că nu mi-am găsit echilibrul, ca în Bruxelles să îmi dau seama că echilibrul ţi-l faci singur. Fix în locul în care alţii ar fi reversul a ceea ce sunt ca să impresioneze, să atragă atenţia, să îşi câştige locul, exact acolo mi-am găsit revelaţia. A fost un fel de reminder că orice ar fi, bine există şi în cele mai toxice medii. A fost un fel de auto-asumare, gen te-ai schimbat, din nou.

Despre tipii îmbrăcaţi bine în avion cu care am vorbit despre literatură medievală v-am scris deja. Între un Cluj care mi-a găzduit în ultima vreme mai mult demonii şi un Bruxelles care nu mi-a văzut faţa încă, am avut escală în Munchen, un soi de teren neutru.

Ce îmi place mie să fac într-un teren neutru? Că fiu să fiu eu însămi, cât de eu însămi pot fi.

E irezistibilă tentaţia de a te pierdeCitește mai mult »