Nu regret nimic

Ca orice naivă,urmăresc dudui făcând fashion și postând poze cu creme scumpe, excursii la hoteluri de cinci stele și vizite la sală cu mai mult sportwear decât o să îmi permit în 2017 să îmi cumpăr. Am visat că cititorii dispăruți de pe wordpress poate s-au mutat pe facebook.


Cine nu a scris niciodată nimic, nu poate înțelege ce eliberare absolută îți poate da o foaie albă de hârtie, fie ea virtuală sau fizică. Mi s-a spus de ceva vreme că postările mele sunt Citește mai mult »


Total eclipse of my previous year on Earth

I hesitated between Romanian and English when I started writing, between saying things as they come to me (in English) or roughly trying to write the same thing (in Romanian). Sometimes I find it stupid when people type their titles in a language, while writing their content in their mother tongue, which is why, for the sake of sacred consistency, English is gonna be bae today.

Or bae after me, of course! *feels totaly divalicious for five seconds*

It’s my birthday today, yeaaaai, I’m 24 and I had the most amazing first minutes of the next 365 days when my boyfriend made me THE MOST RANDOM GIFTS, while disguising the real ones at the bottom of a BIG box. He even wrote me a card (I love that ish) and made me laugh so bloody hard with his creative ding-ding that in half an hour my day was COMPLETE!

Before moving from 23 to 24, I had a talk with my loved one, in my backyard, surrounded by the sound of crickets and of a cat purring on my lap. We talked about many things, but mainly friendship, which this year got me mneah.

Every year, this topic gets me mneah, with the small exception of my EMCI darlings, with whom I managed to connect marvelously, especially during the last few months that lead to our graduation. We talk every once in a while and somehow I feel warm and fuzzy inside every time. And whole. I don’t have to fake it to make it with them, or to fake it so I do not feel the loneliest person in this galaxy. I absolutely love that feeling!

I have had conflicting thoughts on what I should write about today. For the last couple of days, thoughts were brewing in my head, most of which I wanted to get off my chest as fast as possible.

This year has been tough and wonderous at the same time. It’s a no brainer. I managed to graduate from the EMCI and then I saw myself with a lot of time on my hands and no patience to pick up anything else. I decided in spring I want to learn how to drive. I paid the fee, went to classes, now I have driving lessons. It’s the most calming thing in the UNIVERSE. Everything is a beautiful hot anacronism: the countryside green and quiet, days coming and going in a linear fashion, few unexpected things.

Much like my birthday. You have a cake, my family sings Happy Birthday, I cry, I blow the candles, but not before wishing for something good. Just the sight of it makes me hopeful for the new year ahead.

The months leading to 2018 are going to be a challenge. I can say the environment is kind of static, but life is not. And seeing myself out of school, no job, no experience, no fancy internships abroad. I have absolutely no ready-made plan I can pick up from a shelf as if it were a book I can get engrossed in. There is no virtual application in which I can just press play and bam, my life is perfect.

And somehow, it feels scarily ok. I have a small plan. I pray every now and then that it is as functional as the faith I put into it every now and then.

There are many things I have to learn. First, I need to learn how to ignore other people’s opinions, especially those of people who think they can fix my rut and offer me the magical solution so I can succeed. I want to distance myself from everyone’s vision of me. It doesn’t really matter who „they” are: my parents, his parents, some family member that did not make any tangible contribution to my well being for the past 5 years. Or my entire life.  People who never called to ask how I was doing, let alone how I was feeling. They suffocate me with their thoughts, while all I need to do right now is run after the firefly that is my small-plan-that-abounds-in-faith into the unknown. At my own time, at my own pace.

I find that parents worry so much that in their pursuits to calm themselves down they manage to meddle into your life (although they’ll then tell you it was never their intention). When you meddle, you disturb the natural order of a person’s life. You make people uncomfortable and you make them fight. I know, this behavior is just a parent’s compulsion to protect their cub from harm, the harm that is THE VOID. They sense it, just like you do when you utter the words „I don’t know what to do with my life”. The thing is only you, a.k.a the cub can manage to fill that void, because it is his/her void to fill. I can grasp this concept, I understand it and yet, I roll my eyes when I hear just another „recipe”, just another „suggestion”, just another „advice”. I get angry, I lash out at my partner. I feel miserable for days doubting, fearing that my small-plan-that-abounds-in-faith is gonna dry out and I’ll be left feeling lost.

I want to learn how to detach from my habit of getting attached to pointless drama that makes me angry and leaves me numb, when I need all the energy I can to stir my plan into action.

Secondly, the next months are going to be an exercise of trust. I need to trust that the stars will align and that I can get my happy ending just like the person next to me can. I need to trust that I can find friends or reconnect to those old ones who made me feel warm and fuzzy without feeding me bullshit and leaving me out to dry when I needed them the most. I need to trust that life can be full of surprises and that there will always be energy left out there to restart.

In my moments of darkness, I think everything’s lost, but that never truly led me anywhere, has it?

Thirdly, I need to stop making mental notes of the things I’ll do when… and start doing things with what I have now. Right now. Gumption, I need more of that for when I decide to go after what I want to achieve. This goes hand in hand with the first thing on my list, the one about detaching from useless things.

I hope you enjoyed my small virtual thoughts about what I feel like on my birthday. Maybe it’s a little too philosophical and I should say that I’m gonna get wasted in some club tonight to celebrate instead. Nope, I’m still diggining the cake-teary-wishes-and-the-most-important-people-around-me jam. Guess I’m getting old. I’d add a beautiful classical song with that as well.


Să fie oare sfârşitul?

Am luat examenul finaaal. Yeeeei, e cea mai minunată veste a primei jumătăţi de 2017!

Probabil de-asta de trei zile mă întreb cum supărare, că nu se poate, e imposibil. Realitatea mi se pare mai ireală decât de obicei. A, da, şi mai am incoerenţe verbale, deci dacă se înghesuie exprimările calchiate, please, just bear with me.

Dar să începem cu începutul. Pe principiul când nu îmi stă bine părul, mă dau cu ruj, am decis să fiu proactivă. Tot semestrul am privit cu groază clipa examenului final, cele două zile cu discursuri grele, insurmontabile, care se vor încheia cu lacrimi peste disertaţia pe care nu aş mai fi avut ocazia să o prezint. Am avut momente în care credeam că o să pic şi orice fac, în fiecare zi, e degeaba, că oricum o să pic. Nu sunt perfectă, am distorsiuni o groază şi în fiecare zi apare ceva în neregulă, uneori repetitiv de la o săptămână la asta. Au fost dăţi în care am plâns venind spre casă sau am plâns acasă, pe unde apucam. Au fost dăţi în care se întâmpla ceva de nerostit şi porneam artezienele la curs, urmând mai apoi să mă rog să mă înghită pământul în momentul ăla. Citește mai mult »

4.5: Omisiunea, urâtul şi isteria

M-am trezit acum o săptămână copleşită de întrebări despre viitor. Am vrut să scriu despre asta de câteva zile. Apoi m-am gândit că probabil sunt singura care după atâta timp se agită atât. Adică, îţi faci griji să te lasă cu ochii în soare în primul an, nu după patru şi un pic. Şi nu te agiţi când niciodată nu ţi s-au dat motive să te temi, nu-i aşa?

Pe mine fix sentimentul de prea bun ca să fie adevărat mă ţine mereu în gardă. Sunt mereu pe poziţii, pregătită să mă confrunt cu nemesisul meu, Despărţirea. Mă aştept uneori ca lucrurile să o ia la vale, să mă schimb, să mă satur, să nu-l mai vreau, să nu îl mai caut nici în pat, nici în suflet. Mă tem să nu mai îmi pese, pentru că am tendinţa să las lucrurile în aer când nu mai am interes pentru ele. Mă aştept să nu mă mai găsească atrăgătoare, să găsească alţi oameni mai interesanţi, cu care să aibă alte chestii de vorbit decât cu mine şi care să îl stimuleze mai mult decât mine. Când apar gândurile astea, laolaltă, apare dorinţa de a poseda un om. Şi atunci mă speriu. Nu e ok, îmi spun, aşa ceva nu se face. Nici ţie nu mi-ar place luarea asta în posesie, nici tu nu laşi pe alţii să îmi observe vulnerabilităţile. Citește mai mult »

Don’t apologize, boo boo! #ungând

@navasy| Be Inspirational ❥|Mz. Manerz: Being well dressed is a beautiful form of confidence, happiness & politeness:

În situaţii dificile, I am preachy! Vii la mine cu o problemă şi cauţi un sfat, în 15 minute identific rădăcina problemei, potenţialele soluţii, defectele tale, potenţialele defecte ale celeilalte persoane, eventual şi ce aş face, foarte pe scurt, cu nişte seminţe de învăţăminte pe care le-ar scoate mama. Ştiţi voi, expresiile alea clişeu, fixe, ca de „drum bun şi cale bătută” .

Unele persoane adoră asta la mine, faptul că iau o chestie, o dezmembrez până la cele mai mici şurubele şi apoi o repar, într-o formă (în teorie) perfect viabilă. Adevărul e, însă, că viaţa nu e atât de perfectă, aşadar nu de puţine ori mă turez tare, tare, pentru ca mai apoi să aud în încheiere gen „da, da, da…sigur, sigur, ai perfectă dreptate”. Inevitabil, ori mă gândesc că gata, ţi-am dat cu bocancul în gură, gata, nu mă mai suni niciodată, ori mă gândesc că a fost misiunea mea mesianică să salvez situaţia şi că planul meu este cel mai bun.

Nici nu suntem plini de noi, nu-i aşa?

Măsor eficienţa acestei abordări în persoanele care mă sună a doua oară pentru un sfat, Există însă ceva ascuns printre rânduri. Oamenii interpretează turatul drept implicare trup şi suflet în situaţii, pentru că sunt foarte vioaie şi energică când vorbesc şi turui. Literalmente, când sunt pornită nu mă poate opri nici un tanc. O anumită clasă de profitori, însă, adoră să profite de fântâna cu energie. Li se pare că au găsit un dezlegător de dileme original. Din moment ce e suficient de fraier cât să îi pese, ce-ar putea merge greşit, nu?

Mulţi m-au lăsat Citește mai mult »

23 : not what you’d expect (and more)


Mi s-a spus recent că articolele mele nu mai au consistenţă, că ar trebui să folosesc un anumit limbaj şi să mă concentrez asupra unui singur subiect.

Ce spunem acestei afirmaţii?

Fuck THAT!

Nu ştiu ce e un anumit limbaj, nu ştiu cum ar trebui să fiu, nu ştiu ce standarde ar trebui să am şi sincer, chiar nu îmi pasă. Aici îmi documentez experienţele şi viaţa. Unde vedeţi rânduri, eu văd experienţe, amintiri. Îmi place să le îngheţ în timp şi am ales să le îngheţ undeva unde pot să vadă şi alţii.

Sper de ani şi ani că cineva o să zică Da, măi, uite, la asta nu m-am gândit şi va zâmbi. Îmi place să fac oamenii să zâmbească şi să se gândească, preferabil în această ordine. Dacă nu place cuiva ce vede aici, nu ocup o bucată de internet atât de relevantă cât să conteze acest lucru şi da, încă există butonul de exit, unlike, whatever. Promit să nu mă supăr (prea tare), accept critica (pentru că sunt graţioasă) şi viaţa merge înainteeeee!

Apropo de anumite lucruri, standarde şi alte cuvinte super schmancy, propoziţia asta plină de anumite lucruri are răsunet şi în viaţa mea de toate zilele. Scriam în titlu că 23 nu e ceea ce pare pentru că în mintea mea la 23 se întâmplau lucruri măreţe: corp tras ca prin inel, prietenul meu care să stea lângă mine, atras în secret să mă vadă tastând concentrată la articolul ăsta, facultatea terminată, un loc de muncă pe care să nu îl urăsc.

Să le luăm pe rând.Citește mai mult »

Protocol pentru fetele combinate care cunosc tipi noi



De când m-am întors de la Bruxelles am simţit că s-a produs o schimbare funamentală în sufletul meu. A fost ca şi cum tot zbuciumul din suflet mi-a fost ridicat de pe umeri şi m-am trezit dintr-o dată capabilă să respir. Tot anul am simţit că nu mi-am găsit echilibrul, ca în Bruxelles să îmi dau seama că echilibrul ţi-l faci singur. Fix în locul în care alţii ar fi reversul a ceea ce sunt ca să impresioneze, să atragă atenţia, să îşi câştige locul, exact acolo mi-am găsit revelaţia. A fost un fel de reminder că orice ar fi, bine există şi în cele mai toxice medii. A fost un fel de auto-asumare, gen te-ai schimbat, din nou.

Despre tipii îmbrăcaţi bine în avion cu care am vorbit despre literatură medievală v-am scris deja. Între un Cluj care mi-a găzduit în ultima vreme mai mult demonii şi un Bruxelles care nu mi-a văzut faţa încă, am avut escală în Munchen, un soi de teren neutru.

Ce îmi place mie să fac într-un teren neutru? Că fiu să fiu eu însămi, cât de eu însămi pot fi.

E irezistibilă tentaţia de a te pierdeCitește mai mult »