4.2: vulnerable and wild

O să fim aşa vreodată, noi doi

Vom lăsa oraşul să ne sărute

Cu luminile şi indiferenţa sa…?

Oricât încerc să fiu în prezent, să mă concentrez doar pe ziua de azi, fără gânduri la ziua de peste două luni, simt un freamăt. Unul…sentimental. De obicei pun la articolele astea nişte dulciuri, o prăjitură, o plăcintuţă, ceva care arate plăcut vizual. Doar vorbesc despre dragoste, dragostea e dulce, dragostea trece peste graniţe, dragostea ne distruge, dragostea ne mântuie. Dragostea e secunda aceea în care simţi că a aprins cineva un chibrit în suflet, în care te simţi cald pe dinăuntru, plin, întreg.

Mi se pare că nu se scrie suficient de realist despre ce se întâmplă după ce se stinge chibritul. Da, îl iubeşti pe celălalt, îl preţuieşti, te gândeşti la el cu drag, însă oare sunt singura persoană care simte dorinţa de a mă ascunde? De a fugi? De a nu mă mai arăta în faţa lui fricoasă, vulnerabilă?

Poate fi declanşat de un banal sărut pe frunte necerut. De o îmbrăţişare. De momentul acela când piele pe piele te simţi înconjurată de linişte, de lumină, de miracolul de a fi în doi, atât de aproape unul de altul. De momentul în care trece de security în aeroport şi te întorci repede cu spatele să nu îţi vadă lacrimile care ţâşnesc spontan pe obraji. De momentul în care în mijlocul unei dispute, rosteşti cu voce tare cea mai mare frică, apoi te înfricoşezi să o auzi, verbalizată, mai ceva decât dacă s-ar întrupa lângă tine.

A văzut frica!

Please do not kill me now!

În momentele alea vreau să mă ascund. Să nu permit celuilalt să mă vadă vulnerabilă-. Devin rece, tăioasă, acidă. Mă uit la el, nelămurit, înmărmurit, căutându-mă. E suficient de priceput să ştie că e doar o faţadă. Dar o simt, faţada asta, uneori atât de real încât mi se pare că devin o altă persoană şi vreau să îl conving şi pe el că nu merit să fiu preţuită, ţinută pe aşa un piedestal.

Apropo de ziua de peste două luni, mă apropii încet încet de final. Finalul distanţei, aeroporturilor, lacrimilor, serilor solitare, video calls, a clipelor frumoase ce trec mult prea repede. Mă gândeam nu de mult că aş putea scrie o carte doar încercând să adun frânturi de conversaţii de pe nşpe platforme diferite, în n formate, cu n semnificaţii. Cu cât se aproprie MOMENTUL ZERO (că e iulie, septembrie sau naiba ştie când), cu atât anxietatea devine accentuată şi ea. Şi dubiile. Şi frica.

Oare cum o fi să trăim împreună? Oare o să ne înţelegem? Oare o să ne căsătorim la un moment dat? Oare o să mă placă? Oare o să fie cute şi când nu o stau la el doar o săptămână? Oare o să uite să mă preţuiască şi o să ajungem şi noi cuplul ăla tip? Oare o să ajungem să stăm amândoi în acelaşi loc, în fiecare zi, fără bagajul care să mă îmi reamintească de pe podea că zilele sunt numărate?

În mod bizar, e ca şi cum trăieşti din nou prima întâlnire şi îţi pui întrebările alea legate de cum o să te perceapă celălalt. Ca şi cum eşti un ogru dezgustător şi acum o să te vadă partenerul. Evident că nu e adevărat. Totuşi, există un punct pe care îl au toate aceste întrebări în comun: faptul că la distanţă câştigi ceva în defavoarea a altceva. Toate aceste defavoruri însă aşteaptă să devină favoruri, apoi când nu le vine rândul, pentru că e imposibil la distanţă să le ai pe toate, devin frustrări, apoi devin frici. Apoi oricât de frumos sună momentul zero în care unul din voi îşi adună lucrurile şi se duce la celălalt, automat apare şi gaşca de bătăuşi, care-şi cer taxa de protecţie.

De fapt, sunt doar nişte lucruri care ştii în adâncul sufletului că vor fi ok. Doar vă iubiţi. În secret te rogi să înţeleagă şi el ce se întâmplă de fiecare dată când te retragi în tine. Şi că o să continue să îţi cânte melc melc codobelc să ieşi de acolo.

După patru ani şi un pic, am avut ocazia să merg cu el pe exact aceeiaşi alee pe unde ne-am dus la prima întâlnire. Am trecut şi prin faţa localului unde am povestit atâtea ore la ceai că am exasperat chelneriţa. Am mers la operă. Mă simteam parte din the power couple, aranjată de braţul celui mai chipeş tip de braţul căruia puteam să fiu. Mi-am adus aminte de câte ori am fost în aproape acelaşi loc, singură, dorindu-mi să fie acolo, să pot să îi arăt minunea, să vadă cum plâng la fiecare uvertură ca şi cum e prima oară când aud o orchestră. Am decis să nu mă mai gândesc la asta.

După, am trăit visul meu de muuult timp. Am ieşit, ţinându-ne de mână şi am plecat în căutarea unui loc de unde să ne luăm ceva bun. Am ajuns, la o distanţă considerabilă, taman la un McDonalds, unde mi-a luat McFlurry (în februarie) şi un ditamai cappuccino. Nici n-a vrut să audă să plătesc, căci cumpărasem biletele. Hi hi, am avut aproape o lună timp să deschid pdf-ul şi să mă entuziasmez. Apoi ne-am întorc în micul cuib al serii unde am povestit şi-am râs până la orele mici ale dimineţii, ca şi cum toată plimbarea nu ne-a ajuns.

Simţeam că zilele intră în sac şi că mai am puţin timp în care să mai pot să îi ating faţa, să îi sărut buzele, să îi spun cea mai năstruşnică idee care îmi putea trece prin minte. Am atâta amintiri, răspândite în multe cuiburi care nu-s ale noastre, pe date prea scurte, cu zile prea puţine şi ore fugitive. Fragmente care au sens doar în mintea mea, doar în mintea lui, doar în logica acestui raport.

Vreau mai multe momente în care să mă laud cu noi şi mai puţine momente în care să îmi fie frică. Se spune că cei mai grei sunt ultimii metri. Curând se vor împlini toate visurile pe care ni le şopteam în ultimele seri dinaintea plecărilor, în care ne doream să oprim timpul, să mai stăm o clipă, mereu încă o clipă îmbrăţişaţi. Poate greutatea tuturor acelor sentimente mă doboară uneori, alteori o fi doar dorinţa perfect umană de a fi lângă cine iubeşti. Unii spun că iubirea te face orb, pe mine mă sperie. Îmi doresc doar să iubesc şi să mă ascund, iar el mereu să mă găsescă.

Life will break you. Nobody can protect you from that, and living alone won’t either, for solitude will also break you with its yearning. You have to love. You have to feel. It’s the reason you are here on earth. You are here to risk your heart. You are here to be swallowed up. And when it happens that you are broken, or betrayed, or left or hurt, or death brushes near, let yourself sit by an apple tree and listen to the apples falling all around you in heaps, wasting their sweetness. Tell yourself you tasted as many as you could.
Louise Erdrich, The Painted Drum

@tumblr

Anunțuri

Raw, needitat, târziu în noapte #ungând

Oricine zice că atunci când o să fii cu cineva, o să îl ai cu totul, e un mincinos sfruntat. Nu poţi avea pe nimeni cu totul şi odată cu trecerea anilor împreună, îţi dau seama că procentul tău devine tot mai mic în scara lucrurilor. Nu ai niciodată un om pe deplin, omul ăla o să fie întotdeauna împărţit între familie, proprii demoni, profesie. Mai târziu vine greutatea responsabilităţilor şi căsătoria. Nu mică ţi-e mirarea după o vreme să vezi că micile mini-yous pe care le-ai împins prin vagin or să îţi fure şi ele un procent semnificativ.i.

Apoi, sentimentul acela pe care îl ai la primele întâlniri o să fie o chestiune a trecutului. Nu mai aveţi timp de sex, aveţi câine. Nu mai aveţi timp deCitește mai mult »

Myriam is dead

A trecut ceva vreme de când am plecat împreună în această aventură.

Aproape nouă ani.

Eram adolescentă, în clasa a noua, la o oră de informatică când mi-a trăznit prin minte ideea că aș putea să îmi fac un blog. Aș putea fi oricine, scrie despre orice, aș putea să creativă și neastâmpărată. Mintea mi-a fost creativă și neastâmpărată de când am pus mâna prima oară pe creioane și am descoperit ce mișto sunt foile albe din multele blocuri de desen pe care le masacram, uneori în câteva ore. În plus, mereu am fost fascinată de modul în care funcționează obiectele din jurul meu.

Poate blogul a fost un mod prin care am învățat cumCitește mai mult »

E toamnăăăă!!

Quote about fall, and one I personally find so true. I enjoy the flowers of spring, but give me the autumn leaves and I am in bliss

And I love it better than spring.

N-am mai trecut de mult timp pe-aici, dar dacă ceva e sigur, e faptul că din când în când mă întorc înapoi, mai las o vorbă, mai las un gând. Azi am chef să vorbesc despre toamnă şi cât de mult îmi place ea, în special anul acesta.

În Cluj, clădirile istorice şi griul asfaltului şi trotuarelor se potriveşte mai bine cu ruginiul frunzelor. Totul, în afară de pinii de la intrarea din facultate, devine roşiatic, portocaliu sau galben. E o sărbătoare a căldurii vizuale, deşi afară e din ce în ce mai frig, e apropierea de terminarea unui ciclu al naturii şi începerea unuia nou.

Dacă ar fi să aleg, îmi place toamna mai mult decât primăvara. În trei sferturi din cazuri, primăvara este mult mai frig decât toamna, deşi teoretic ar trebui să ne îndreptăm spre căldură. Nu de puţine ori, primăvara, şireata de ea, se joacă cu temperaturile: ba e cald, ba e frig, ba e de tricou, ba nu există suficient material în lumea asta să te protejeze de cancerul de-afară, chiar dacă e mai. Pleci de-acasă, e soare, ajungi în centru, plouă torenţial. Şi n-ai umbrelă. Şi ajungi la facultate ca un câine ud, cu picuri de apă pic-pic-pic din păr. Şi ghici ce? Mori de cald, nu de frig, cum ar zice unii, pentru că afară nu e frig, no sir, si e doar una dintre acele dimineţi în care ai estimat greşit temperatura de-afară şi prognoza meteo când ai deschis geamul în bucătărie să verifici, TOCMAI ca să nu te îmbraci necorespunzător. Eh, dar cum ziceam, accidentele de genul ăsta sunt inevitabile.

Plus că primăvara nu e verde, e foarte foarte gri. Şi plouă o grămadă, când ţi-e lumea mai dragă, tocmai pe când te aştepţi să se atenueze frigul de-afară, din februarie adunat şi alimentat cu grija de Mama Natură, în aşa fel încât să nu plece prea curând. Măcar toamna se desparte mai greu de vară şi îţi reaminteşte constant că o să vină căldura şi trebuie să te bucuri de ea, cât mai ţine şi da, vine frigul cel mare pe la sfârşit de noiembrie, dar de puţine lucruri mă minunez ca de prima cădere de zăpadă. E ca şi cum, la 21 de ani, nimic nu s-a schimbat din copilărie, când zăpada însemna săniuş, patinat şi bătăi cu bulgări şi construit de oameni de zăpadă. După ce trece extazul, înseamnă apă îngheţată în toate orificiile, fleaşcă cu noroi şi jeanşi uzi până la genunchi. Sper să mai ţină căldura, chiar sper.

Dar să revenim la toamnă, sezonul în care ceaiul e aşa de bun seara, cu Proust şi cu o gogoaşă plimbată de acasă. Când parfumul cu esenţă de migdale se imbibă în eşarfa cu floricele şi miroase dulce dulce şi plăcut şi hainele sunt prea subţiri pentru luna asta din an, dar nimeni nu se plânge.

Să ne bucurăm cu toţii. E acea perioadă din an în care programul nu s-a aglomerat atât de tare, încât să nu mai observi că cele două raţe de pe Someş, încă mai înoată pe lângă pod.

Cea mai frumoasă țară din lume

20140705_150917

Azi mi-am pus în gând să scriu despre locul în care sunt în momentul ăsta. Locul acela este Italia. Este o pură coincidență locația asta, care se nimerește rar. Italia este ceea ce primesc copii harnici după ce au învățat și luat 11 examene și au trecut peste toate cu ceasuri întregi de citit în săli de lectură în care de obicei, cine citește nu comentează despre viața lor personală alături de alți 10 oameni care chiar citesc.  Acesta este paradisul celor care vor să se detașeze de tot ce înseamnă acasă, implicit plictiseala, căutarea de ocupații după o lună prea plină de ocupații într-un loc în care nu există prea multe ocupații disponibile. Sau pe scurt și necomplicat paradisul băutorilor de vin. Pentru că ăștia au cel mai bun vin, într-adevăr.

Pe lângă faptul că este țara adoptivă al lui my loved one, este și una dintre țările la care visez de multă vreme. Dacă înainte visam la italieni seducători, scutere Vespa și gelato, acum visez la decolări, cei mai pufoși nori și la îmbrățișarea dragului meu când trec prin porțile de la Arrivals și pot în sfârșit să îl iau în brațe și să-i simt mirosul cald de la curbura gâtului. Maturizarea and its perks, nu-i așa?  Da, și gelato. Lucrurile bune nu se schimbă niciodată.

Dacă se pricep la ceva italienii, se pricep la gelato. Pe bună dreptate, sunt cunoscuți pentru Citește mai mult »

She who is brave, is free.

You laugh at me because I’m different, I laugh at you because you’re all the same.

Jonathan Davis

Încă nu mi-am dat seama cam în ce moment am ajuns să nu mai fiu my pink bubbly self pe blog si sa ajung sa cred că sunt văzută ca zgripțuroaica aia care comenteaza la tot ce fac cei din jurul ei, pentru că nimeni nu e ca ea. Cred că nimeni nu e ca mine. Uite, îndrăznesc să afirm că sunt unică. Și da, încă sunt aceeiași persoană, dar ca orice persoană care scrie, sunt afectată de niște factori, și nu, nu sunt strict numai de natură emoțională.

Eu văd chestii. Uneori mi-ar place să nu le observ, dar le observ. Dacă o tipă poartă colanți translucizi în fața mea la semafor, există 85% șanse să fiu singura care observă. Sau poate singura cărei îi pasă. Dar știți cum? Uneori trebuie să îți mai și pese de ceea ce se întâmplă în jurul tău. De lucrurile greșite. Trebuie să le vezi, trebuie să fii conștient de ele, chiar dacă alții aleg să închidă ochii, că lasă că trece.  Cum poți repara un lucru dacă nu îl vezi sau dacă te prefaci că nu există? Cum poți, în lumea asta mare să treci prin parc și să nu vezi copacii înfloriți sau pe cea mai creață fetiță cu cei mai albaștri ochi din lume, cum se dă cu bicicleta?  Cum poți să nu faci ceva când ți se face rău ție, să nu te aperi? Cum să nu arăți cu degetul când poți să o faci, pentru că ai libertate de exprimare și ai..ceva ce alții nu au?

La mine niciodată n-a funcționat lasă că trece, din contră, a fost sămânța tuturor dezastrelor. Lucrurile nu trec de la sine, ci și-o iau în cap și se fac mai mari de la sine. De aceea am început să scriu eu pe lumea asta. De aceea poate am început cu toții să scriem pe lumea asta. Scrisul e oCitește mai mult »

Love no less, relationship is a work in progress…

Relatiile mele au fost scurte, putine si proaste, motiv pentru care mai demult am inceput sa ma gandesc ce merge gresit.Atunci am scris articolul asta. Daca incepe sa va zboare gandul la postul asta,nu e vorba ca nu tine bine in brate, nu pupa bine, e prea frumos sau prea urat sau poate are pretentii prea multe prea repede. Nu e vorba ca de cele mai multe ori cand ma atasez eu de ei, ei sunt reci ca niste pietre sau, din contra , cand nu ma atasez deloc si cat cai de iesire, ei se transforma in lipitori, aproape fete, fiind prea pisalogi sa-i starneasca o picatura de interes, si asa aproape neexistent in momentul T0. Vorba aia, cu mentinerea vie a pasiunii. E vorba de notiunea in sine de relatie, cum o inteleg eu si cum o inteleg altii.

Intr-o zi, in timp ce adunam prune si nu aveam altceva mai bun de dicutat cu ai mei decat viata mea sentimentala (vorba vine), tata imi spunea ca nu intelege de ce zicem ca daca ne place de un baiat si trecem de la amicitie la urmatorul nivel, zicem ca „stam” cu cineva. Amandoi am cazut de acord ca este o denumire neadecvata, eu datorita sporadicelor ca durata tentativa de „stat”, el datorita faptului ca multe s-au schimbat de cand era el tanar fecior prin 80 si era fala tuturor mandrelor nemaritate din sat, si nu intelege de ce acum nu mai e ca atunci, desi practic facem acelasi lucru ca si atunci.

Eu nu consider ca treci intr-o relatie , adica iti intri de la rolul de amica la rolul de unica gagicaCitește mai mult »