Un gând

Cele mai faine petreceri sunt cele în care sărbătorești ceva. Genul acela de petreceri pentru care muncești până îți ies ochii din cap, pentru care plângi de nervi și până la care speri că nu o să ajungi cu zile. Dar ajungi. Și când ajungi, nu există nici cea mai mică șansă să stai pe canapea, nici măcar până îți ajunge cocktail-ul  comandat.

Tu nu vii în club de plictiseală, că doar de ce-ai sta acasă, vii în club să rock it. Degeaba ai mers în club încercând să uiți de greul care urmează; tequilla pe care ai băut-o atunci e fix apă de ploaie față de tequilla pe care o să o beau eu când o să intru pe ringul de dans, imediat ce totul s-a terminat. Nu e dezmăț, e un marș al victoriei. De data asta, nu mai contează cât de pisi ești și dacă ești suficient de pisi ca să te bage cineva în seamă. În seara asta nu mai contează nimeni altcineva, contezi doar tu. Ai reușit și petrecem până dimineața doar ca să dovedim asta.

Asta e pentru cei care la sfârșit dau cărțile pe o noapte de dans nebun. De ar fi ritmurile astea pe club, tocurile pe ringul de dans ar fi o risipă și o corvoadă. Poate or să fie. În momentele astea regret că nu cunosc niște proprietari de locații. S-ar putea să cunosc un DJ sau doi…Mhm…

Banchetul nu se dă în haine de gală în care abia te poți mișca. Banchetul se dă cu haine atât de transpirate la patru dimineața încât oamenii de afară vor crede că au pornit țâșnitorile de incendiu înăuntru.

Soon. Soon.

Anunțuri

„Fluturi” și de ce e greșit să idolatrizăm cartea asta

Vacanța asta de Paști se pare că am lecturat românește. După Ramona, am zis, de ce să nu încerc să citesc și cealaltă super carte care face toate duduile să se ude internautic, respectiv „Fluturi” de Irina Binder. Am terminat ambele volume ale cărții ăsteia în vreo zi și jumătate, și nu pentru că a fost cea mai bună chestie pe care am citit-o în ultimul timp, ci pentru că eram tare tare curioasă cum se termină. Asta ar fi un plus pe care îl atribui acestei cărți, că te face curios să vezi cum se termină/ te rogi să se termine odată. Alt plus ar fi că lectura nu este grea deloc, dar având în vedere intelectul lectorilor (cei ce nu sunt studenți de limbă română, adolescente de-alea care citesc ce e în vogă pentru că se caută intelectual, nu vor să pară proaste în ochii celorlalți sau oameni obișnuiti cu lectura din vremurile în care televizorul rula puține ore și chiar și când rula, nu era mare lucru de privit) este relativ mediu, nici nu mă mir. Totuși, eu să fiu autoare, aș ridica un pic pretențiileCitește mai mult »

Tu ți-ai pune mufa pe internet?

by Garance DoréAm în sfârșit o temă exact cum mi-am dorit și muream dacă nu scriam ceva.

Și am să scriu despre un subiect foarte arzător și anume…pisicile de pe internet.

Serios. Proastele alea care se filmează făcând reclamă basically reclamă la tzâțele lor.

Nu, glumesc, e vorba de fapt de toți idioții care se pun pe youtube și ajung apoi de râsul curcilor, pentru că evident că nu au nimic de transmis. E drept, sunt amuzanți. De multe ori dai și de două ori play la video râzând cu sughițuri de un sunet ce e persistent sau despre o interpretare a unor videoclipuri cu pisici care este prea hilară ca să nu-i mai dai play odată. Pe la a cincea repetare, începi să te întrebi ce ți-a plăcut la video, iar când cineva îți dă linkul ești ceva gen „aaa, idiotul ăla cocoțat pe turla bisericii amenintând că se aruncă de-acolo în pielea goală. cât de amuzaaant.” (not anymore). Și mă gândesc unde se ascund oamenii inteligenți care fac treaba asta pe youtube și mă gândesc că probabil nu există așa ceva, încă. Sau probabil Citește mai mult »

Despre plânsul de milă

DSC00086

Înainte să încep acest articol, vreau să aduc în discuție enunțurile 1, 2 și 3 care au inspirat acest articol, fără să iau în considerare alte paragrafe de prin anumite bloguri de-alea de tăiat venele, despre care cu toții știm că există și peste care sunt sigură că mulți am și dat. Sunt în engleză, dar în ritmul în care pozele de genul se răspândesc pe facebook, sunt sigură că nu vor fi probleme de înțelegere. După cum urmează:

1.  If I get  a little prettier, can I be your baby?

2. I will spend forever wondering if you knew…

3.  Did he just talk to me like I am ugly? 

Nu știu câți dintre voi ați citit posturile mai vechi de la mine de pe blog, dar ocazional eu mai stau și pe tumblr (și și mai de recent pe pinterest). Diferența între pinterest și tumblr este faptul că la pinterest poți să alegi ceea ce-ți place, pe când la tumblr, dacă persoanei ii place pe lângă imagini de design interior și pisicile birmaneze, trebuie să îi suporți pisicile birmaneze. Ei bine, enunțurile 1, 2 și 3 sunt tocmai pisicile mele birmaneze, acei mici intruși care își bagă nasul la tine pe feed să-ți zgârie retina, să speli pe ochi o generație și să îți ridici întrebări existențiale în conștiință.

Mai demult, Beyonce Citește mai mult »

Spune-mi cu cine te însoțești…

 
The most desired gift of love is not diamonds or roses or chocolate. It is focused attention.

-Rick Warren

Am să scriu azi despre un băiat și o fată. Cei doi nu sunt împreună și cel mai probabil nu vor fi vreodată, dar amândoi au ceva ce m-a pus pe gânduri de vreo câteva ori, de când am avut ocazia să-i cunosc, să-i știu că există pe lumea asta. Paradoxal, însă, tipologia lor o știam, pentru că acum tipologia lor este cea mai răspândită, într-o lume în care cinismul și afișarea unei indiferențe aparente este la ordinea zilei pentru mulți.

Înainte să ii analizez separat, o să încep prin a spune ceea ce am observat eu că ar avea în comun. Că tot vorbeam de indiferență, de răceală, la ei e mai degrabă o singurătate aparte pe care o emană. Ea sigur, el…el doar dacă îi atingi anumite corzi, care declanșează drama pe care o trăiește în sufletul lui, ascunsă de ochii celorlalți, pentru că el este bărbat, lucrurile astea nu trebuie să se vadă.

De aceea, deși intenționam să încep cu ea, o să încep cu el.

El este un student oarecare, care vine dintr-o provincie oarecare din România, foarte pornit să facă ceva, să se specializeze pe ceva foarte precis. Aproape surprinzător de precis pentru cineva de 19 ani, vârstă la care un sfert din noi avem doar o traiectorie trasată vag în minte, cealaltă jumătate fiind ca niște barje care plutesc în derivă pe unde le-o duce cursul.  El nu, el in mai puțin de 3 luni s-a convins pe sine într-un asemenea hal că vrea să facă AIA, încât oricum l-ai lua, el o să te blocheze și o să te scoată afară din duelul verbal înfrânt. E carismatic, e cald, e glumeț, are potențial de clovn de grup, tipul ăla care dacă nu are o glumă a lui, sigur o scoate pe vreuna fumată, apoi râde la propria glumă cu atât suflet încât îi contagiază fără voia lor și pe cei din jur. E unul dintre oamenii ăia de mijloc, care nu sunt ciudați, dificili, neînțeleși, dar nici complet out there, transparent. El are scop și scopuri. Scop profesionar, scopuri pe două picioare. Ai zice că e fustangiu după cum l-am descris, dar într-o cameră plină de fete e surprinzător cât de repede toate simt că ,la fel cum spune  glumele menționate adineauri, cu aceleași fumée-uri și agață (și, implicit,  nu e de luat acasă).  Dar cum se crede sufletul petrecerii, la fel se crede și Făt Frumos din tei, feblețea fomeilor de pretutindeni. El e ca Citește mai mult »

Tu ce cumperi prietenilor tăi?

Din când în când fiecare dintre noi își sărbătorește ziua de naștere. Oricât de mult am îmbătrâni, în ziua în care sărbătorim ziua de naștere, ne trezim zâmbitori și mai optimiști. Unii dintre noi au planuri, alții nu. Mama sigur ne face tort. Chestii din astea. Cea mai bună parte despre aniversări sunt cadourile…sau…să fie oare cadourile cea mai bună parte din cadrul aniversărilor noastre?

În urma unei discuții pe care am avut-o cu tata, pe tema asta a cadourilor, am căzut pe gânduri cu privire la cât de potrivite sunt cadourile pe care ni le facem unii altora. Ca să înțelegeți ce vreau să spun, trebuie să știți ceva despre tata. Tata  este mai degrabă un amator al vizitelor pe la prieteni și îi place să cheme oameni pe la noi când e rost de vreo aniversare. Se încing conversații la un șpriț, se râde, se glumește, se dezbat și se contrazic idei si este frumos , e o atmosferă pe care și eu la rândul meu aș vrea să o cultiv cândva în propriul cămin, cu proprii mei prieteni.Ce-mi place la ei e că niciodată nu e vorba de cadou. Se anunță prin telefon să nu vină cu cadou că nu-i primește-n casă și se adună pe la unul sau altul doar de dragul de-a discuta, de-a se bucura unul de compania celuilalt că în rest sunt toți prinși în problemele cotidiene prea tare ca să se sune unul pe altul să se întrebe strict de sănătate. Eventual unul aduce vinul, unul o plăcintă pe plită, unul o floare de grădină și pentru aia nimeni nu rămâne cu buza umflată la sfârșitul zilei.

Nu sună absolut minunat? Citește mai mult »

„Cele mai frumoase fete, care o ard în cele mai de fiță cluburi și frâng inimile băieților cu bani”

V-am rupt suflețelul, așa-i?

Am citit asta într-un articol legat de unele fete dintr-un anume oraș care se laudă că sunt cele mai cele din acest oraș, de nu s-au mai văzut si nu s-au mai auzit. Da, chiar nu le-am văzut și nu le-am auzit. Dar hai, o fi, că nu o ard pe-acolo, să văd și să cunosc . Nici nu aspir.  Sunt și eu un naiv cititor, eu îngurgitez și gânguresc după, fericită să știu că tot ce zboară se mănâncă. Să o punem așa. De ce? Pentru că fătucile astea sunt exemplele viitorului și pentru unele dintre ele, mai slabe de înger, astea sunt niște target-uri. Aspirantele alea care merg în club și se cocoță pe tocuri de 12 și își transformă fața într-o mască de airbrush, ochii și-i îmbracă în negru, încearcă să își acopere cu rochițele scurte, elastice și scumpe vulnerabilitatea și singurătatea și se proptesc de bar, așteptând să vină Făt-Frumos să le ducă cu Ferrari-ul într-un penthouse cu vedere la o panorama de-ți taie respirația, cu patru balcoane, cearceafuri de bumbac egiptean și nenumărate posibilități. Ele vor să fie sufletul petrecerii.

Când am citit fragmentul ăsta, mi-a luat câteva secunde să îmi adun fața de pe jos și apoi să articulez cei 43 de mușchi necesari să râd copios. De ce ? Pentru ca e la mintea cocoșului că fetele astea cu descrierile lor penale  nu sunt fetele care ar trebui admirate, ci doar…folosite, cred. Că până la urmă sunt de admirat? Cine sunt ele? Sunt niște dudui care nu știu mai bine decât să depindă întotdeauna de o persoană, de o imagine, de o aparență. Fete cărora le palpitează cordul când se văd într-un articol de presă online, crăcănate pe-un pat, în chiloți și sutien , cu boticul de rățușcă și o față care sub povara machiajului este cu mult peste vârsta care figurează în buletin.  Dar nu știm noi că ele o ard în club. Da, măi, da, o ard în cluburile alea mai și mai mari. Acolo, să vâneze milionarii mioritici sau din afara plaiurilor, jucători de tenis de mâna a 150-a, fotbaliști de la Cupa Satelor, stăpâni de PF-uri, arabi care le promit marea cu sarea și cerul cu degetul. Stau picior peste picior, reci, inabordabile, toate negre pe la ochi, da de le pică prințul. Beau până se fac muci, dar la sfârșitul zilei are cine să le ducă acasă. Sigur, dacă nu Făt- Frumos, vreun chelner le-o duce până într-o scară de bloc. Fetele astea dezvoltă relații cu staff-ul de fițe, dacă numai acolo o ard.

Dar să fie oare totul atât de roz? Nu cred. Am auzit doua tipe povestind despre una dintre ele, cum că nu era întotdeauna prințesa cluburilor, ci din contră. Fusese urâtă, grasă și o ardea prin cluburi că o ardea și ea, că unde să meargă să danseze? Singurul lucru care o diferenția de restul lumii erau banii lui tăticu, cum se întâmplă întotdeauna. Poți să fi un orc, verde, cu mulți negi si un miros respingător că banii lui tăticul tot n-o să te lase vreodată singur. Întotdeauna o sa ai prieteni atâta timp cât există banii lui tăticu. Când le auzeam cârcotind, că uite tuu, că asta o fost urâtă și grasăăă…atââât de grasă că grăsimea însăși se înfiora îmi stârnea un sentiment revoltător în stomac. Ok, alea cu tenismenii lor locul 156 în lume, asta fac: se duc, își găsesc un om cu banii, se culcă satisfăcător de bine cu el, cât să obțină haine, parfumuri scumpe, eventual o mașină și dacă sunt abile, chiar și un apartament pe numele lor într-o zonă mai selectă așa, apoi când le expiră programul (cause good things never last forever) sunt aruncate din nou în iureșul căutării de trântori cu bani, să le satisfacă nevoile. Sunt ca într-un fel de simbioză, nu pot trăi unul fără altul. Sunt și oameni din ăștia care n-au nevoie de dragă dragă dacă au Gucci și Armani si se duc în cele mai de fiță cluburi, numai ca să își găseasca un element plăcut vizual și frumos mirositor ca să îi întrețină o perioadă de timp. It’s a sort of fair trade.  Poate nu are tăticu lor bani și vin din medii modeste, dar gagicile astea care-și oferă serviciile pe multi bani (if you know what I mean) reușesc cumva să răzbată, dacă le-o dat cineva frumusețe și numai un pic de wit. Asta fac ele și sunt dispusă să le respect pentru ceea ce fac, pentru că nu o fac la mine în cap. Dar pentru duduia în cauză simțeam milă. De ce? Pentru că dintr-o dată, topul acela nu mai era un clasament, ci era o cursă. Ele nu mai erau fetele frumoase care fură inima bărbaților prin cluburi de fițe, ci erau frânturi un adevăr trist risipit în spatele fiecărei poze în care se afișa un zâmbet sfidător sau vreo poziție intimidantă.

Și mă gândeam…se merită să fii adulată de oameni care de îndată ce nu mai ești de fiță, te aruncă cât colo? Se merită toată aparența asta cumpărată de banii lui tăticu și rezolvată de bisturiul unui chirurg, când tu acasă, în intimitatea ta, ești la fel de singură și în același întuneric? Să fie oare câteva secunde de sclipire a luminilor colorate în club the ultimite sofistication, sau e doar moftul unor dudui care nu se simt gratulate pana nu apar într-un top penal dintr-un ziar pe care nu-l citește nimeni?

Cine le face pe ele ele și oare de ce le admiră? De fiecare dată când o să mai aud de vreun top de-ăsta, o să mă întreb dacă o poză aproape dezbrăcată pe un pat, apărută într-un ziar de duzină, îți cumpără demnitatea când dormi de una singura în patul tău de-acasă.