Și dacă iubirea mă așteaptă după colț?

Întotdeauna am adorat miturile astea urbane, care merg din gură în gură între fetele cucuiete, dar singure. Unul dintre cele mai fascinante, mi se pare ăsta :

Dacă ești singură și dorești să cucerești un bărbat, trebuie ca tot timpul să arăți fabulos, că nu se știe niciodată de unde cade porumbelul. Bărbații nu se vor uita niciodată la altceva decât la fabulos, deci nu vrei să strici oportunitățile care ar putea veni în direcția ta, arătând altfel decât perfect. 

Măi, în Cluj chiar nu se știe niciodată de unde cade porumbelul…gen, literalmente. Și nu mică ți-e mirarea când vezi că deși preocuparea principală în perioada aceasta a fost să îți termini licența înainte de termenul de predare, multe dudui au avut timp să se și Citește mai mult »

Zici că nu știu să traduc, huh?

 Deja Moo...

A fost odata ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, eu acum trei ani, pe holurile unei facultăți de Litere, în fața unei uși albe. Era ziua înscrierilor. Stăteam acolo cu mama, 180 de lei, chitanțe tot rezolvat, pe gânduri. Și în acea zi am hotărât că mă înscriu la Litere și nu la Limbi Moderne Aplicate, deși aveam șanse maxime să intru la amândouă, fără mare efort. De ce nu Limbi Moderne Aplicate? Pentru că atunci, având în vedere că la vremea respectivă habar n-aveam ce să fac cu viața mea, m-am gândit să aleg jumătatea de coală A4 care îmi oferea posibilitatea să ajung profesor, traducător, redactor, etc, în defavoarea celeilalte care îmi oferea o singură chestie sigură. O decizie bună într-o economie slabă, nu-i așa?

Că doar ce se poate întâmpla, nu-i așa?

Trei ani mai târziu, cu câteva luni până la Citește mai mult »

Vicii

Am constatat în ultima vreme că mare parte, dacă nu toate cunoștințele mele sunt fumătoare. Și tata a fost fumător și de mică m-am obișnuit, ca la mese să se fumeze în timp ce se discută. Probabil de aceea până în prezent nu am avut o problemă cu fumul de țigară, indiferent pe unde am fost. Chiar și prietenul meu este fumător. Eu însă nu fumez, n-am fumat niciodată și nici nu aș vrea să o fac vreodată. E poate singurul viciu care nu m-ar tenta  să-l încerc cu voia mea, alături de droguri. Am eu alte dependențe, care nu sunt toxice și sunt reversibile, n-am mai avut nevoie de altele, care pe lângă viciu, mai sunt și costisitoare. În general e un comportament care mi-e aproape indiferent. De ce aproape? Poate vă spun pe parcurs.

Având în vedere că o bună bucată dintre prietenele mele sunt fumătoare, am ocazia să văd în fiecare zi ritualurile lor de fumat. Le văd bătând din picior înainte cu câteva minute de pauză, nerăbdătoare să iasă o dată să-și ia nicotina, le văd dimineața când intru în facultate, le-am auzit că au tabieturi de așteptare a taxiului, o țigară scurtă, înainte să plece de-acasă. Oricine are tabieturi. La fete însă am ajuns să știu, din ochi, care-s fumătoare sau nu  E inconfundabil, e ca și cum ar avea o ștampila pe față care lasă să se înțeleagă că merg să bage oCitește mai mult »

O farama de internet

Cum ii spuneam lui Sergiu in postul anterior scris parca acum cateva mii de ani lumina distanta, internetul la camin e o pasare rara. Avem mufe pentru cablu, dar nu avem internet pentru ca cineva folosea alte surse sau routere sau mai stiu eu ce si au virusat toata treaba. Si de-aia, in timp ce caminul de baieti are net, noi prindem internet pe un colt de pat la etaj si ne rugam sa ni se descarce cererile, ca sa le completam si sa nu ne dea afara din facultate. Ceea ce este o prostie, dar facultatea si birocratia sunt surori bune, se pare. Si nu cred ca mai trebuie sa mentionez faptul ca o sa mai dureze probabil  pana cand o sa ajung personal in posesia serviciilor de internet ale minunatului meu camin, in contextul in care desktop-ul meu e acasa si laptopul, cu tot cu stickul de net, e a work in progress. Uneori atat ma uit la laptop prin ecranul calculatorului incat ma mir ca nu iese prin ecran. Fain ar fi!

Pana acum vreau sa stiti ca Clujul este tot ce mi-am dorit, am niste colege de camera foarte foarte de treaba si ce-i mai frumos, facultatea imi place. Stati linistiti, nu-i totul roz si frumos. Imi place ce invat, ca de-ar fi sa ma gandesc, facultatea ar fi echivalent cu haos general, orare amestecate etc. Gen mi-am scris orarul pentru franceza de patru ori si INCA exista sanse sa se modifice. Si tot la franceza, nu stiu in ce grupa sunt, pentru ca au pus listele, doar nu sunt pe nici un avizier din toata facultatea. Sau daca sunt, se ascund bine, da bine de tot. La engleza merge si ideea ca o sa fac materii ca Fonetica si Lexicologie e cam scary, dar sa va zic drept, sunt curioasa…pana la examen. Sper sa fie totul bine si sa fiu maestra transcrierii fonetice, altfel ii bai. Bai mare.

Astazi am avut un fel de epifanie. Imi place unde sunt. Asta in timp ce studiam o poezie care cica a fost copiata in jurul anului 950 (aproximativ) , ca de cand a fost scrisa nu se stie. Si nenea profesor ne-a dat si manuscrisul original, scanat, si pe foi, cum s-ar scrie cu litere latine , si varianta aia in engleza contemporana. Pentru ca evident, engleza anului 800-900 este aproape germana, iar imaginatia mea isi petrecea timpul imaginandu-si o hoarda de-aia de barbari cu barbi si plete lungi si impletite, imbracati in blana, pe cai mari invadand un trib de tarani inocenti si vorbind limba aia barbara si greu de imaginat ca ar fi predecesoarea englezei pe care o vorbim azi, care s-a tot dezvoltat de sute de ani. Mi se pare foarte interesant, genul de chestii la care doar o categorie privilegiata de intelectuali au accesul, intelectualitate capabila sa inteleaga la un moment dat chestiile alea, intelectualitate din care fac parte intr-un fel si eu. Si ma face sa ma simt privilegiata. Acelasi prof ne-o vorbit despre cat de important este sa ne desavarsim ca oameni si cat de important este sa te apropii cat mai mult de complete  si mi-am dat seama ca asta imi doream dintotdeauna. Si stiti ce ma gandeam? Ca sunt exact unde trebuie sa fiu si ca poate n-o sa intorc vreodata banii cu lopata, dar cel putin o sa fiu un om diferit, diferit de tendintele de uniformizare ale societatii noastre de-acum. Cel putin o sa fiu o persoana cu ceva in cap. Si asta e important, asta inseamna sa fiu impacata cu mine insami. Si ce ti-ai putea dori mai mult de-atat? Mai nimic. Restul trec, dar daca reusesti sa lasi o amprenta asupra vietii tale in primul rand, apoi asupra vietii celor din jurul tau, aducand un impact pozitiv, nu ai trait in van. Ai trait cu un scop si ai indraznit sa dream big, fara sa te temi de provocari. Si asa nu stiu daca ma mai reincarnez, sau daca ma duc in rai, sau daca ma transform in praf de stele, so I might as well live life as it is. 

Sunt impacata. Caminul mi-i casa, in fiecare zi ma plimb printre cladiri cu povesti,de care eram indragostita de ceva ani buni. Am gasit un alt acasa.  Am cunoscut o gramada de oameni si inca mai cunosc . E greu, e obositor, dar seara inainte sa ma culc, ma culc cu gandul ca fiecare secunda din ziua care a trecut n-a trecut degeaba, ca o sa fac ceva. Si saptamana trecuta de exemplu o sa ma apuc de cursuri in care o sa invat franceza aproape de la zero, desi nu sunt la zero. Sunt in jurul lui B1, inteleg ce aud, dar nu stiu sa scriu, sau sa ma exprim complex. La anul o sa-mi iau un curs facultativ de italiana (vis vechi).

Daca stiam cat de incet trece o ora, transcriam un articol pe care-l tot scriu de vreo luna buna, cand online, cand pe suport de hartie, dar l-am uitat in camera. Deci alta data. Va multumesc pentru incurajarile voastre si o sa ma intorc curand. Sau ma rog, peste vreo doua luni de curand, daca totul merge bine si-mi iau laptopul la sfarsitul lui noiembrie. Dar o sa mai scriu cate ceva, sa nu va fie prea dor! Imi era atat de dor de tastatura si asa aveam un chef sa scriu. Gata, mi-o trecut pofta, pana maine.

V-am pupat! I’m out!

Ultima noapte de acasa, intaia noapte de camin…

(play please before you read…pentru instrumental)


Asta este ultima noapte a mea acasa. Nu, a sunat prea dramatic…ultima mea noapte acasa inainte sa devin studenta.

Nu e foarte tarziu, dar e liniste. O sa-mi fie dor de linistea asta. Ma uit la patul meu . Si de el o sa-mi fie dor. Si de cartile mele din biblioteca, alea pe care mi le iau cand pun mana pe mai multi bani, de Craciun si uneori de Pasti. De dulapul vechi, reconditionat al tatei. De vederea de pe geamul meu. De baia mea in care pot sa cant. Dar cel mai dor o sa-mi fie de linistea asta, de confortul de-a fi la mine  acasa, unde esti ca-ntr-un fel de magic bubble and no harm can reach you.

E un nou inceput si tot ce mi-am dorit. Sunt indragostita de Cluj. Vreau sa invat a doua limba straina bine (franceza) si sa-mi indeplinesc fantezia cu italiana. Am deja un prieten. Mai sunt si cei cu care am facut cunostinta inainte , dar cu el am vorbit si el era dispus sa isi imparta patura cu mine in gara, daca nu prindeam loc la camin.  Ceea ce-i foarte frumos. Vreau sa am loads of fun, dar economy class . Este prima data cand o sa plec de acasa si vreau sa-i dovedesc maica-mii ca n-o sa gatesc caminul si nici n-o sa o fac de rusine. De asemenea vreau sa-i dovedesc ca n-o sa traiesc in desfrau, fiind de capul meu, si nici n-o sa trebuiasca sa aduca buldozerul ca sa imi poata scoate lucrurile din camera. Pentru ca sunt ordonata in deplasari si ea nu stie.

Desi insa e un nou inceput,  exista ceva in mine ce nu vrea sa plece. Normal.  O parte ce isi doreste sa fie trezita in continuare dimineata de desenele lu’ sora-mea din sufragerie. Care vrea inca sa i se aduca paine in ou la pat, lasata pe noptiera pana cand nasul meu o percepe si mintea mea se desteapta. Nasul meu simte mancarea instantaneu de la destul de mare distanta. Care sa n-aiba nici o problema ca iese afara in curte  in tricou si-n pantaloni de pijama, cu o fata ca dupa bombardament si cu foamea in stomac. Desi radeam de sora-mea ca inca e mamoasa pentru cei cinci ani ai ei , nu vreau sa o las pe mama. O sa-mi fie dor de ea. Si de tata, de vremurile cand ne uitam dupa femei din autobuz si eu il inghionteam ca trebuie sa fie mai rafinat, ca doar de la cineva trebuie sa fi mostenit simtul asta. Sora-mea si cum ii place sa invete sa scrie mai mult cu mine decat cu mama, ca eu stiu sa o santajez mai constructiv decat mama. Argh imi vine sa plang si inca nici m-am plecat inca! Partial pentru ca sora-mea ma prinde intr-o imbratisare de dupa mijloc mai des si ma intreaba daca o sa mai fim surori daca ma duc la Cluj si pentru ca tata zice cam des ca pleaca fata tatii la facultate. O sa plang cand or sa plece de la camin spre casa. Stiu ca o sa plang. Dar o sa-i am acasa si o sa am iubirea lor neconditionata indiferent cate mii de kilometri ne despart. In cazul asta sunt numai 120.

O parte din mine chiar isi dorea sa mearga cu autobuzul in 17 septembrie cand a inceput scoala, cu toti ceilalti, sa-l salute pe domnul sofer care ar face glume si sa asculte farsa lui Buzdugan de la sapte jumatate. O sa-mi fie door sa ma duc de la scoala in centru prin zona istorica a orasului nostru. Daca aveti drum pe aici, TREBUIE sa o vedeti pentru ca ce se face acolo e SUPER TARE! Mie imi plac chestiile vechi si restaurate. De scoala am scris mai demult, ca de cladirea aia o sa-mi fie dor mai mult poate decat de oamenii care au fost in ea. Nu stiu de ce altceva o sa-mi mai fie dor. Probabil toate astea le-as aduna in „acasa”. O sa-mi fie dor de „acasa”, dar partea buna e ca nu pleaca nicaieri. Doar eu plec.

Chiar urasc pe inventatorii metaforei cu pasarea care paraseste cuibul chiar acum.

Si, ca sa trecem la chestii mai insorite, va anunt ca de maine o sa fiu oficial studenta de camin si probabil o sa treaca o vreme pana cand o sa mai dau pe aici. Principalul motiv pentru care asta o sa se intample o sa fie faptul ca desktop-ul meu o sa ramana acasa, iar laptop-ul sper sa mi-l cumpar, usor redus, la sfarsitul lui noiembrie. Pana atunci o sa prind o farama de net ici, o farama de net colo si (stiu ca sunteti tristi) n-o sa va mai incant cu perlele mele o vreme. Dar si cand o sa ma intorc , sa stiti ca o sa trec pe la fiecare dintre cei care-mi transmit ganduri bune pe aici si sa stiti ca o sa-mi fie dor de voi. Si de cei mai vechi, si de cei proaspat intrati aici. Probabil o sa-mi definitivez si blogroll-ul si o sa-l populez doar cu oameni care scriu si exista ca link-uri. Sper sa va fie si voua dor de mine si sper sa va bucurati de toate cele bune!

Eu sper sa locuiesc cu oameni faini, sa cunosc oameni faini si sa fie totul bine. De-aici incolo, om trai si om vedea si om updata pe parcurs.

Cica astia-s cei mai frumosi ani. Imi sterg lacrimile si let’s do this shit, shall we? Dar inainte , sa ma pun in pat sa dorm…dimineata e trezirea la patru jumatate.

P.S : Stiu ca n-are diacritice, dar e tarziu si n-am chef. Probabil o sa mai treaca o vreme pana cand o sa le pun din nou, cum o sa scriu tot pe fuga

You heard her!

Azi ( adica acum doua zile) am dat competenta si a fost ok. Cel mai mult ma bucur la probele orale cand imi pica un text frumos sa pot sa discut despre el, desi in acelasi timp un text frumos inseamna „este atat de frumos incat nu stiu de unde sa-l apuc”. La fel patesc si cu poeziile. Daca e prea frumoasa, stau si ma uit la ea. Frumosul literar trebuie rumegat inainte de a fi disecat, you know…treaba nu-i asa usoara.

Ma gandeam in drum spre casa cum exista oameni care sa nu spuna nimic la asa ceva. Gen nimic. Poate ca nu stii ce-i aia receptor sau care-s stilurile, daar totusi, ceva, doua trei idei sa nu poti pescui din text? E la limita retardului. E drept insa ca unele intrebari te blocheaza fara sa vrei. Gen ai un text cu doua rauri si la sfarsit te intreaba care este importanta peisajelor naturale pentru un oras? In prima faza ma incrunt, apoi ma intreb ce chestie fancy sa zic, dupa structura unui text argumentativ si sa nu bat campii. Nu ca n-as stii ce sa zic, dar e aberant si irelevant, cel putin din punctul meu de vedere.  Bine ca n-a fost al meu. Eu am avut un text despre secretele din carti. Cumva am mana de le nimeresc numai pe alea ce mi se potrivesc.

Bineinteles, astea par niste formalitati. Pentru scris imi fac griji.Citește mai mult »

Si s-au mai dus patru ani…

Exista un lucru caracteristic sfarsiturilor, acela ca toate sunt grele, mai mult sau mai putin. Ne atasam de alti oameni, de amintiri, de stari, de obiecte si de locuri si intotdeauna ruptura este dificila, prin simplul fapt ca, de multe ori fara sa-ti dai seama, in momentul in care te atasezi de-un lucru pui o bucata din sufletul tau in lucrul respectiv.

Asa s-a intamplat cu liceul meu. De pe la vreo sase, poate opt ani , o cunostinta mi-a plantat in cap intregul concept al colegiului. N-o sa uit niciodata vorbele persoanei care mi-a insuflat dorinta asta, ea a spus : „Daca inveti bine si esti desteapta, poate o sa ajungi sa inveti la HCC .” Pe atunci era cel mai bun liceu si liceul in care se intra cel mai greu, iar eu eram indragostita de engleza, pe care cautam sa o invat de pe unde apucam(gen filme), invatam bine si cumva de atunci incolo totul a facut sens. Iar pe-a opta cu examenele date si luate m-am dus cu dosarul sub brat sa ma inscriu la HCC. Daca ziua portilor deschise fusese oaaau,oaaau, cand m-am dus la inscris cu mama, ma simteam ca Alice in tara Minunilor. Intotdeauna a fost ceva legat de cladirea aia si scoala pe care o reprezinta, scanteia aia de prestigiu care sa te impinga sa te mentii la un anumit nivel,  sa te faca sa simti ca esti a part of something bigger si faptul ca esti acolo poate sa-ti schimbe total traiectoria de pana acum. Poate nu toti au simtit-o la fel ca mine, si sunt eu sentimentala.Citește mai mult »