You heard her!

Azi ( adica acum doua zile) am dat competenta si a fost ok. Cel mai mult ma bucur la probele orale cand imi pica un text frumos sa pot sa discut despre el, desi in acelasi timp un text frumos inseamna „este atat de frumos incat nu stiu de unde sa-l apuc”. La fel patesc si cu poeziile. Daca e prea frumoasa, stau si ma uit la ea. Frumosul literar trebuie rumegat inainte de a fi disecat, you know…treaba nu-i asa usoara.

Ma gandeam in drum spre casa cum exista oameni care sa nu spuna nimic la asa ceva. Gen nimic. Poate ca nu stii ce-i aia receptor sau care-s stilurile, daar totusi, ceva, doua trei idei sa nu poti pescui din text? E la limita retardului. E drept insa ca unele intrebari te blocheaza fara sa vrei. Gen ai un text cu doua rauri si la sfarsit te intreaba care este importanta peisajelor naturale pentru un oras? In prima faza ma incrunt, apoi ma intreb ce chestie fancy sa zic, dupa structura unui text argumentativ si sa nu bat campii. Nu ca n-as stii ce sa zic, dar e aberant si irelevant, cel putin din punctul meu de vedere.  Bine ca n-a fost al meu. Eu am avut un text despre secretele din carti. Cumva am mana de le nimeresc numai pe alea ce mi se potrivesc.

Bineinteles, astea par niste formalitati. Pentru scris imi fac griji.Citește mai mult »

Si s-au mai dus patru ani…

Exista un lucru caracteristic sfarsiturilor, acela ca toate sunt grele, mai mult sau mai putin. Ne atasam de alti oameni, de amintiri, de stari, de obiecte si de locuri si intotdeauna ruptura este dificila, prin simplul fapt ca, de multe ori fara sa-ti dai seama, in momentul in care te atasezi de-un lucru pui o bucata din sufletul tau in lucrul respectiv.

Asa s-a intamplat cu liceul meu. De pe la vreo sase, poate opt ani , o cunostinta mi-a plantat in cap intregul concept al colegiului. N-o sa uit niciodata vorbele persoanei care mi-a insuflat dorinta asta, ea a spus : „Daca inveti bine si esti desteapta, poate o sa ajungi sa inveti la HCC .” Pe atunci era cel mai bun liceu si liceul in care se intra cel mai greu, iar eu eram indragostita de engleza, pe care cautam sa o invat de pe unde apucam(gen filme), invatam bine si cumva de atunci incolo totul a facut sens. Iar pe-a opta cu examenele date si luate m-am dus cu dosarul sub brat sa ma inscriu la HCC. Daca ziua portilor deschise fusese oaaau,oaaau, cand m-am dus la inscris cu mama, ma simteam ca Alice in tara Minunilor. Intotdeauna a fost ceva legat de cladirea aia si scoala pe care o reprezinta, scanteia aia de prestigiu care sa te impinga sa te mentii la un anumit nivel,  sa te faca sa simti ca esti a part of something bigger si faptul ca esti acolo poate sa-ti schimbe total traiectoria de pana acum. Poate nu toti au simtit-o la fel ca mine, si sunt eu sentimentala.Citește mai mult »

Inceputul sfarsitului

Ieri,imi admiram noii pantofi pentru banchetul de sfarsit de an si tineam un pantof in mana langa rochie incantata de ce bine arata cu rochia. Desigur, nu ma puteam abtine sa nu mai suspin o data,  caci cel putin o data pe zi  suspin de placere sa  o vad infoliata, mov si minunata, pe rochia de banchet atarnata de umeras de unul din manerele de la biblioteca. Cu toata incapatanarea de care am dat dovada (am rascolit Sebesul…nu c-ar fi mare lucru de rascolit, am rascolit orasul meu  si as fi rascolit tot Clujul numai sa o gasesc) si cu toate ca sperantele mele erau aproape sfasiate ca nu o sa imi gasesc ce-o sa vreau  (si o sa-mi placa) si o sa sfaresc cu o dracie urata, un monstru textil din satin sau mai rau, intr-o chestie cu cusaturi ce rivaliza cu una din fetele mamei de masa,   pana la urma am gasit-o. Si am luat-o. Si cu asta i-am dovedit mamei ca ai nevoie doar de putin mai multa rabdare ca sa obtii ce vrei. Si de multa perseverenta. Si ca da, oi fi eu absurda uneori in incapatanarea mea, dar uneori ascult de vocea aia din capul meu care-mi spune sa nu ma dau batuta asa usor.

Inevitabil, ma gandeam ca  imaginea mea cu rochia care arata mortal pe mine are o pereche opusa din clasa a opta, cand am cumparat un costumas (frumos el,n-am ce zice) doar ca sa am si eu ceva stralucit de purtat, ca in rochii nu intram de mare ce eram. Nu uit cat traiesc ce frumoase erau toate fetele si imi aduc aminte ca aveau rochite de-alea cu tul pe dedesupt si parul facut la coafor. Eu nici nu m-am obosit sa-mi fac mare lucru, dar am facut un fel de intelegere cu mine ca pe clasa a doispea sa imi iau rochia care imi place, nu singura care intra pe fundul meu, sa imi iau pantofii care-mi plac, nu singurii care aveau sase centimetri ca sa nu ma omoare picioarele si ca aveam sa merg la coafor sa ma faca ca pe-o zana(fara sclipici ,se intelege) si sa imi iau revansa pentru trecut. Si intr-un fel sau altul iata-ma in 2012, cu o rochie minunata atarnand de biblioteca, cu o programare la coafor, facand planuri si asteptand cu incantare, dar si o usoara stanjeneala seara 0. Totusi, daca  i-as putea spune asta sinelui meu de pe-a opta cele ce aveau sa se intample in viitor, as alege sa nu-i spun. E  mai amuzant sa umbli desculta pe intuneric si sa patrunzi intr-un ascuns care ti se pare infricosator la prima vedere, sa treci prin niste etape, pentru a ajunge la celalalt capat un om invatat. Sinele meu de la 14 ani era prea imatur sa elaboreze un plan de bataie si sa sa puna osul la treaba.Citește mai mult »

Clasa a 12-a

Impresie generala : groaza si nu tocmai.Nu mi-e frica de provocari,ci doar am senzatia ca anul asta a inceput cam in panta.Nu era rau sa mai fi avut putina vacanta,macar o saptamana,dar probabil si atunci tot in panta ar fi parut c-a inceput minunatul nostru an scolar.

Mie cred ca inca imi e greu sa procesez faptul ca am 18 ani,faptul ca in opt luni o sa termin liceul in Bacalaureat,dupa care se intinde o patura densa de ceata.Cand am crescut asa de mare? De ce am crescut atat de repede?

Sora-mea are patru ani si azi a fost pentru prima data la gradinita si chiar ma gandeam ce vremuri fara griji,ce vremuri in care ar fi trebuit sa ne bucuram din plin de candoarea copilariei,cand noi in schimb ne doream sa crestem mari o data.Eram mici,parintii nu ascultau ce-avem de zis,nu ne acordau aceeiasi importanta pe care o acordau oamenilor mari.Acum sunt un mini om mare,care se presupune ca este major,in deplinatatea facultatilor mintale si extrem de pasibil de pedepse in cazul in care incalca legea.Si da,ma asculta parintii ceva mai mult decat ma ascultam cand eram mica,dar inca sunt oameni in fata carora trebuie sa ma fac inteleasa.

Clasa a 12-a ma umple de nostalgie.Asta daca trec peste momentele de isterie in care am senzatia ca or sa ma omoare cand termin.Se mai termina un ciclu de existenta si azi maine o sa fiu pe picioarele mele,o sa vad un-doi copii ai mei si si ei or sa bata acelasi drum pe care l-am batut si o sa-l mai bat si eu si pe care l-au mai batut si altii inaintea mea.Asta-i viata,unii pleaca,altii vin.Nimic necunoscut.

Sa zicem ca scoala a ramas neschimbata.Tot aceeiasi banca,aproximativ tot aceeiasi profi,cam tot aceleasi „talente”.Aceleasi dezastre vestimentare .Aceeiasi ochi dati peste cap. Eventual niste mici chicoteli strecurate pe-acolo.
Bac-ul ii dau eu de cap.La noile gaselnite la fel.

Am revenit in jungla.Jungla m-a primit intr-insa.Miza e mare.Hai sa traim clipa din plin.