-
Prietenia mă cam seacă în ultimul timp şi vreau să scriu despre asta
De când eram de-o şchioapă, voiam să am un prieten. Mi-l imaginam să fie persoana aceea care indiferent ce s-ar întâmpla, mi-ar lua partea pe locul de joacă şi ar milita să nu ajung întotdeauna în rolurile naşpa, ci m-ar ajuta să fiu şi eu în centru jocurilor.
Pot spune că de-a lungul timpului am avut o grămadă de prietenii, majoritatea de lungă durată. Poate titlul nu face sens dacă vă spun că majoritatea prieteniilor cu toate cele mai bune prietene ale mele este de 4 ani+. Ce contează e că încă caut acel ceva.
Cred că mereu am căutat pe cineva care să mă stimuleze să cresc, să mă protejeze când nu gândesc limpede, să fie lângă mine când mi-e greu şi să mă asculte. Şi poate, dintre toate prietenele pe care le-am avut, doar cea din copilărie m-a ascultat cu adevărat. Totuşi, o mică menţiune ar fi faptul că am ţinut-o mereu light şi au fost distanţe dintre revederi, a fost faţa aia care o ţin pentru toată lumea, cu bonusul că ne ştim de când eram de o şchioapă. (mai mult…)
-
dezamăgiri
De data asta nici nu vreau să mă gândesc la fonturi, dacă e scris cu literă mare sau mică, dacă e centrat sau nu, dacă frazele sunt prea lungi sau prea scurte sau dacă o să placă ceea ce o să scriu.
Dar să primesc comentarii cu video-uri sau gif-uri pornografice, doar pentru că scriu despre sex….. Mi-a ajuns, mi-a trecut peste limita toleranţei. Şi am avut mulţi troli aici, oioi, dar chiar filme porno? Când ţin totul la limita decenţei, şi când vorbesc despre sex. Serios?
Mă gândesc uneori să îmi bag piciorul în el blog, să îl închid, să şterg adresa, eventual să dosesc xml-ul undeva unde doar o ştergere de Windows ar putea ajunge. Vreau să formatez tot, să uit că Myriam a existat, să uit că Georgi a existat, aşa puţin cât a existat, să uit toate cuvintele, toate ideile, toată încântarea. Să uit ce înseamnă să îţi umble degetele pe tastatură cu freamătul nerăbdării.
Abia aştept să pun capăt şaradei ăsteia. Să nu mă mai judece rudele, să nu mă mai troluiască frustraţii sexual, să nu mai văd the stats page vreodată. Dar nu îmi pasă de părerea cunoscuţilor, nu îmi pasă că scrisul meu deranjează. Să deranjeze, nu ocup oricum prea mult spaţiu în mintea celor lezaţi.
Dar nu e ca şi cum un delete ar rezolva problema. Nu-i ca şi cum poţi şterge sute de pagini de text şi să ştergi cu ele tot. Nu vreau să dau satisfacţia asta, că poţi veni la mine să să urli un pic şi gata, o să fac cum spui tu şi o să îmi cer scuze că te-am lezat. Că te oftici, aia nu mai e problema mea.
Dar nu pot masca dezamăgirea. Gata, nu mai suntem confident şi nu mai ştim cum ar trebui să fie lumea, acum vreau să îmi bag piciorul în ea lume. Voiam să scriu recenzii de cărţi, dar cui să le scriu? Voiam să vorbesc despre relaţii, dar cine o să citească? Mă gândeam să mai zic de schimbări. M-am scârbit.
Ne vedem în n luni cu un post care o să mă încânte tare tare cât e proaspăt, apoi o să mă lase rece ca un sloi de gheaţă. Să ţină companie celorlalte.
-
Fetele și prezervativele
…ar trebui să fie cei mai buni prieteni de la bun început.
Și totuși, dacă în supermarket mă holbez prea mult la raionul de Durex, sau citesc ce scrie pe vreo cutie, sau cumpenesc prea mult cumpărătura, observ mame care își îndeamnă adolescentele să meargă mai repede, să nu fie curioase. O dată am pus mâna pe un tub de lubrifiant și doamna de lângă mine din raionul de cremă de galbenele se uita de parca am pus mâna pe un test de sarcină. Doar de curiozitate l-am luat, sa văd ce conține. Mă amuză să văd instrucțiunile și întrebuințările și practic încă am 14 ani și „penis” mă face să râd.
Să va povestesc că într-o seară ningea cu fulgi mari și mi-am dat seama că am rămas fără (mai mult…)
-
Cele mai populare posturi ale mele sunt despre cărţi
Şi totuşi, nu vorbesc despre cărţi în română atât de mult. Ironic, nu?
Am lăsat aseară wordpress-ul să încarce 9 ani de posturi, ca să văd care sunt cele mai iubite postări ale mele, categoria din toate timpurile. Şi nu mică mi-a fost mirarea să văd că în top trei se află „Suge-o Ramona!” sau „De ce n-o să scriu vreodată o carte în română” şi „Fluturi” și de ce e greșit să idolatrizăm cartea asta. Ambele sunt din perioada de după ce blogul a intrat pe survival mode, deci nu vorbim de perioada în care scriam regulat şi aveam un flux regulat de cititori pe blog. Şi totuşi, atâtea reacţii, atâtea reacţii!
Poate nu ar trebui să mă mire, că doar vorbim despre marile capodopere ale literaturii româneşti, nu? Poate poţi nimeri SEO-ul potrivit şi când eşti potato ca mine! Vă place să citiţi despre mine şi cum I potato prin douăzeci, dar şi mai mult despre ce cred despre cărţi. Şi eu care credeam de ani de zile că pe nimeni nu interesează subiectul ăsta.
Să citeşti te face un ciudat şi te condamnă la izolare socială.
Acum vreo şase luni bune, m-am mirat să văd cât de mult mă însel. Nu zic acum că toată lumea s-a înarmat cu cărţile câştigătoare de mari premii literare (staţi liniştiţi, tot Coelho şi Osho citesc). Am descoperit că odată ce ieşi din universul ăsta îngust al gusturilor literare ale celor din imediata ta proximitate (dacă acestea există), găseşti un univers al lecturii care te depăşeşte şi pe tine.
Eu l-am găsit pe instagram. Când am descoperit că există #bookstagram şi am intrat o dată acolo, nu am mai ieşit. Şi îmi aduce atâta bucurie comunitatea asta, să văd titlurile noi, ce-i interesant, ce nu, ce-i supraevaluat, ce nu. Să vorbesc prin comentarii cu diverşi cititori ca şi mine şi să ne dăm cu părerea despre un autor sau altul. Îmi place să scriu despre cărţi, îmi place să mă uit la cărţi în librării, îmi place să ştiu despre ce vreau înainte să merg la magazin.
Există trei locuri în care dacă mă duci, îmi sclipesc ochii şi nu mai plec de acolo: librăriile, florăriile şi magazinele de electronice. Dacă e nou şi şmecher, vreau să îl ating, vreau să îl testez, vreau să citesc toate reviewurile despre el, apoi să strâng bani şi să mi-l iau, dar numai când sunt convinsă că îmi place. Dacă văd o plantă supărată, vreau să o salvez. Dacă văd o nouă apariţie editorială şi toată blogărimea vuind după ceva, vreau să mă documentez înainte să apăs orbeşte pe buy, ca şi cum dacă stric 50 de lei, alţii vor apărea instant în loc.
În viaţa reală, dacă găsesc o persoană cu care să vorbesc despre ce citim, mă lipesc ca scaiul. Îmi plac dezbaterile. Dacă nu ai o părere identică cu a mea şi ţi-o argumentezi bine, pot să înţeleg şi punctul tău de vedere şi să nu vreau să îl nimicesc. Există în prezent o plăcere pentru pastile de informaţie, fără profunzime. Alea nu îmi plac. Nu se mai aprofundează nimic, ai aruncat o vorbă, un hă hă stângaci şi gata, eşti şmecher. Dacă îţi place şi ţie Ramona, ca prietenilor tăi şi spui doar atât, te plac, e ok. Dar dacă arunci o pastilă şi spui că ai citit despre ea dintr-o carte, dar ţie ţi se pare că ar trebui luată altfel problema, toţi se uită la tine ca şi cum eşti un ciudat că îţi pui întrebări, că te îndoieşti. Am auzit un tip zicând către altul pe stradă Nu trebuie să te îndoieşti despre ce îţi spun, e dintr-o carte, ca şi cum cartea e un instrument mistic. Nu e, eu pot avea altă părere de iubitul meu, dar nu înseamnă că doarme în balcon doar pentru că mi-a nesocotit cartea preferată, ar fi culmea.i.
Mă bucur când pot împărtăşi ce îmi place cu cei din jurul meu. Când pot fi eu cea care citeşte, dar e ok. Îmi place să conving pe unul sau pe altul că un titlu merită şi îmi place când cineva care nu a citit în ultimii ani, pune mâna pe o carte despre care am vorbit, apoi îmi scrie pe Messenger entuziasmat de ce descoperă între coperţi. Pe instagram pot să mă bucur de asta, pot comenta la cineva zicând să citească ceva. Acolo chiar îţi scriu cei cărora le comentezi că se bucură că au ascultat de ce am spus eu despre o carte. Nu acopăr o carte cu lauri dacă nu îi merită. Îmi place să împărtăşesc cu restul lumii ceea ce îmi place, doar pentru că acum internetul e atât de mare, încât cu o conexiune de internet, un cont pe reţelele sociale şi o limbă de circulaţie internaţională, poţi să îţi faci prieteni în fiecare port. Dacă aş scrie în română, aş avea comentatorii din obişnuinţă, două trei verişoare şi cam atât. Sau nici o reacţie, că deh, nu e un selfie în oglindă, citatul moralizator şi un post despre ce haine mi-am luat, despre ce prieteni buni am şi ce relaţie de invidiat am.
Mai e şi treaba că am fost studentă la Litere şi asta numai mi-a consolidat dragostea pentru literatură, dar m-a şi crispat, atât atât de tare! Eu sunt genul de persoană care dacă nu înţelege un concept, nu perorează, doar pentru că nu suport oamenii care fac asta, şi nu e bine să faci altuia ce ţie nu-ţi place. La Litere sunt mai multe categorii de persoane:
- cele care au văzut lumina şi acum nu vorbesc decât în fraze alambicate, încărcate de artificii pe care ei le înţeleg şi pe faţă şi pe dos;
- Sunt cei ce au văzut lumina, folosesc frazele pompoase doar ca să îi facă ceilalţi şi să creadă că sunt extrem de deştepţi doar pentru că regurgitează cursurile fără să le şi înţeleagă;
- cei care potato. Învaţă şi potato conceptele, dar nu consideră necesar să dea tuturor cu joarda asta peste ochi, ca şi cum e misiunea lor să îi facă pe toţi să vadă lumina (or să le-o bage forţat în ochi);
Eu am fost din categoria care putea jongla cu unele concepte, dar nu m-am băgat unde mi-a fiert oala, pentru că nu m-a interesant supa aia, scena aia, nu am căutat să epatez. Înţeleg pe cei care au talent şi pasiune pentru domeniul literar, vor să fie în revistele literare, să scrie cartea aceea care scutură pământul şi schimbă percepţiile, dar sunt ATÂŢIA parveniţi care scot băşini pline de terminologie pe gură, dar dacă îi prinzi în şah se blochează în ă-uri. Pupincurişti sunt în toate domeniile şi oameni care suportă să le fie pupat dosul tot aşa. Ăia nu mi-au plăcut, nu îmi plac aroganţele fără fundament. Dacă eşti cercetător, rupi în domeniul tău şi ai reputaţie pentru asta, bravo, dar nu te linge singur în fund că nu câştigi puncte cu mine.
M-am crispat nu pentru că nu puteam să duc critica la următorul nivel, ci pentru că nu voiam să o duc acolo şi nu voiam să fiu judecată pentru asta. Gen eu, care am note bune, sunt verbală la cursuri şi par să ştiu my shit să scriu în limba plebei despre cărţile greşite, alea de consum, praful literar şi non valorile….
Ptiu, jignire!!
Pfai, n-ai folosit termenii ăia fancy de la teoria literaturii, nu ştii de Derrida şi de Foucault şi nu foloseşti intertextualităţi absurd de alambicate ca să îţi faci textul inteligent, dar scrii? Piei, satanăăăă!!
Şi dacă am găsit loc să dezbat ce îmi place să citesc, auzeam numai Mie îmi place doar Sartre şi Joyce, cum, îţi place Dan Brown? Da, nah, îmi place, e unul din autorii mei preferaţi din toate timpurile, deşi nu o să câştige Man Booker prea curând. Mai citesc elevat, apoi citesc Sophie Kinsella, e ok. E normal. Dar decât să mă cert cu oameni care oricum nu înţeleg ce spun, fiind orbiţi de propriile năravuri, am preferat să îmi protejez hobby-ul şi să încerc să mai găsesc plăcere în literatură, nu să o omor cu analize prea profunde, pline de legături complicate pe care numai eu le-aş înţelege, deşi ar trebui să le faci pentru ca cititorul să fie absorbit, fermecat, schimbat.
Instagram e aşa. Urmăresc în mod egal pasionaţi de literatură elevată, care se pregătesc pentru munca în edituri sau care vor doctoratul, dar şi oameni care au început să citească acum un an, dar citesc din plăcere şi le place să împărtăşească cu ceilalţi parcursul lor. Urmăresc viitorii autori de YA literature, deşi eu nu citesc cărţile de genul. Şi mă simt bine să fiu undeva la mijloc. Îmi place să am diversitate pe raft, îmi place să îmi adaptez recomandarea pe gusturi şi niveluri. Îmi place să vorbesc despre asta. Şi cei care îi urmăresc, se întorc spre mine şi apreciază ce conţinut pun eu pe internet, oricât de puţin editat sau profesionist ar putea părea. Şi mă simt bine cu mine însămi.
Dintr-o dată nu mai sunt ciudata care citeşte, sunt una din mulţi şi nu mai e o problemă să o aduc în discuţii şi vă scriu şi vouă despre universul ăsta, în cazul în care, ca şi mine, poate vă place ceva ce nu e aşa uşor palentabil. Cu internetul găseşti colţul tău de soare să înfloreşti.
Vreţi un review despre Origini a lui Dan Brown, când o să am suflet să dau 60 de lei pe ea? Sigur va trebui să aşteptăm reducerile, mi-a fugit plângând portofelul când a văzut cât costă. Dar mna, să mai pun câte o carte şi aici câteodată!
-
PERSONAL| Într-o continuă schimbare. Despre anxietate.
Am încetat să mai scriu o bună bucată de vreme pentru că am fost dezamăgită. De facebook, de wordpress, de internet. Am închis laptopul o bună bucată şi m-am concentrat pe cutii de carton. Cutii pline de chestii. Viaţa mea, viaţa lui, cutii peste tot.
Am călătorit Italia-Arad-Cluj în succesiune rapidă. Vânători de chirii care dispar de la 8 dimineaţa până la prânz. M-am panicat că am interviuri programate, o să mă angajez şi nu am unde sta. M-am stresat să nu stau într-o casă cu mucegai şi igrasie ascunsă în care ţevile puşcă minim de două ori pe săptămână. Am vrut să meargă tot uns, aşa uns…nu ştiu cum se poate mai uns de-atât (de fapt ştiu, dar ieşim din idee).
Am găsit o casă cu dulapuri, sertare, murdară. Am curăţat tot, trei zile. Am aşezat lucruri. M-am gândit des Oare mama cum ar aşeza lucrurile? Oare le pun bine? Oare ştiu curăţa bine? Cum cureţi casa ta? Am aşezat totul frumos şi ordonat, fiecare farfurie la locul ei, fiecare tacâm în suportul său, fiecare lingură de lemn unde o să ţin lingurile de lemn. S-a conturat o cămară.
-
Acum ne-am îndeplinit misiunea, ce urmează?
În ton cu mutarea, au venit şi alte schimbări. De exemplu, trăind în cămin cu mai multe persoane, dar cu my loved one în ecran, e bizar la început să ai ce ţi-ai dorit aproape de tine. Bizar minunat, dar bizar. E bizar apoi să nu îl ai aproape. În primele două săptămâni, când nu îl găseam la supermarket şi se cufunda inima în piept de spaimă. Când apărea înaintea ochilor mei eram „Yei, s-a întors, e ok, n-a plecat!”
Pe lângă mutarea cu cineva, mai e mutarea în ceva, a.k.a o casă. Te vezi dintr-o dată gospodină, nu în sensul că îţi dă bărbatul cu sucitorul peste mufă că nu faci mâncarea s[ fie aburindă când vine el acasă, ci în sensul că trebuie să faci ceva de mâncare, pentru doi, dacă vrei să nu mori de foame. La fel şi cu curăţenia, dar mama va fi mândră să audă că, dacă e murdar covorul din bucătărie sau hol mor până nu îl aspir. (Oh, bătutul la cap al copilăriei!)
Apoi e mutatul în casă nouă cu cineva în ea. Ştii, credeam că sunt foarte calmă, chill, ordonată oricum şi că nu o să mă lovească ideile predecembriste despre cum trebuie să fie o femeie. Sunt modernă, nu vreau să iau în seamă toate ideile penale ce umplu facebook-ul, blogurile, revistele şi discuţiile dintre muieri, chiar dacă le aud, încerc să le combat din mintea prietenelor, iar le aud, iar mă bat cu ele şi tot aşa.
Credeai că nu s-au luat un pic şi pe tine? Nup, nu s-a întâmplat asta, sunt acolo, bine mersi pe creieraş!
Reflectez la asta de vreo două săptămâni. Noi, fetele, suntem bombardate cu tot felul de idei despre cum ar trebui să fim în report cu viitorii noştri parteneri.
Esenţial în formarea ideilor e mediul în care am crescut. Dacă taţii noştri bat cu pumnul în masă că nu au mâncarea aburindă pe masă exact în acel moment sau că mâncarea are ceva ce lor nu le place sau nu pot bea berea în program pentru că femeia a întârziat prea mult cu sarcinile ca să dea prioritate bărbatului, atunci de mici credem că poate aşa e normal. Fetele în genere îşi idolatrizează taţii. Mai apoi, ajung să își caute un partener și să tolereze surprinzător de mult năravurile unui iubit care nu vorbește întotdeauna frumos și care nu mai e gentleman după ce se închide ușa domiciliului. Unele femei, din ce li s-a cimentat de-a lungul a 20+ de ani de viaţă cred că e normal ca femeia să facă totul, că bărbatul e obosit şi unii bărbaţi profită de filozofia asta ca să fie mereu obosiţi şi să lase femeia să facă tot. Dacă le mai bagă şi femeia indirect ideea asta de merit, că merită să stea cu picioarele-n sus în timp ce femeia jonglează trei-patru lucruri deodată… Suntem nişte fiinţe ale obişnuinţei, ajungi să consideri normal ceva ce repeţi de multe ori. Bărbaţii sunt şi ei fiinţe, deci de ce n-ar considera că e normal să faci nimic, dacă aşa sunt învăţaţi?
Tata nu a fost aşa, cu bătăi de pumn în masă că mâncarea nu-i gata la ora X, dar dacă era ceva ce nu îi plăcea, se întâmpla, rar, să nu mănânce nimic şi să plece la serviciu aşa, cu mama necăjită. Au fost ani de zile în care femeile făceau de-ale femeilor şi bărbaţii de-ale bărbaţilor (dar nu bere cu băieţii, ci sudat de fiare, reparat prin garaj, chestii de-astea macho). Ţin minte că eram în liceu când tata şi-a făcut singur o omletă o dată şi îmi aduc aminte cât de fermecată eram să văd pe tata la tigaie. Voiam să îl văd mai des, să îmi dau seama cât de mult îmi place. Asta a fost, însă, printre puţinele dăţi care au urmat în care am mai avut ocazia să văd aşa minune. Sincer, m-am întristat puţin şi mi-am băgat în cap că nu vreau să am, Doamne fereşte, un bărbat care să fie şi mai rău de atât. Nu numai să rămâi prizonieră lângă aragaz, legată de oale în fiecare zi, dar să te mai şi ocărască bărbatul şi să-ţi mănânce nervii.
Poate de-asta acum mă trezesc urmărindu-mi atent bărbatul prin casă, să văd ce face. Cumva supraveghez involuntar şi mă tot gândesc dacă nu cumva ponderea majoră a activităţilor casnice cade tot pe mine. Reglez, ca să previn şi să combat. Să nu ajung gospodina aia. Să nu ajung Desperate Housewife of Floreşti. Apoi îmi dau seama că n-am de ce să fiu aşa robotică şi las lucrurile să decurgă de la sine şi mai târziu iar mă prind fantomele. În mintea mea mereu bântuie trebuie să ai grijă, huhahaha! Dar uneori mă oboseşte dedublarea asta, de ce să nu laşi lucrurile să curgă? Oricum funcţionează bine. Ohoo, dar anxietatea vine şi ea şi spune Lasă că dacă laşi, vezi tu că pe răul tău laşi! Apoi iar intru pe vechea roată şi încerc să despart fantomele de realitate, întrucât fantomele nu aparţin realităţii mele. Dar e greu, uneori foarte greu şi ajunge să îmi fie ciudă pe mine. Ptiu, femeie, ajungi nevrotică, puii tăi!
Cred că şi respectul pentru propria persoană şi faţă de celălalt, dar şi educarea reciprocă au rolul lor aici. Ești cu cineva, trăiești în acelaşi spaţiu, mi se pare normal să împarţi sarcinile, plecând de la gătit, cumpărături, plata facturilor, cum împarţi chieltuielile la doi, până la curăţenie, respectiv cine face ce. Cel mai hot lucru e un bărbat la cratiţă. Şi dacă numai caramelizează o ceapă, baby, ia-mă, du-mă în dormitor, mâncăm mâine! Cred în sistemul în care eu fac garnitura şi partenerul pregăteşte carnea sau invers şi cred că e fain să ai mancare când vii acasă, dar nu trebuie să îţi transformi partenerul în sclavul tău (i. e. Unul să faca tot, restul să stea picior peste picior). Dacă sistemul ăsta merge bine şi partenerii nu trăiesc într-o constantă scoatere de ochi, că aia nu-i făcută, că nu îşi dă celălalt suficient interes, că ţi se pare că lucrurile sunt făcute de mântuială etc etc, atunci când vin copii, numai se lărgeşte cadrul. Bărbatul dă o mână de ajutor cu bebele, nu numai femeia e praştie de la lipsa de somn, urmând ca tot ea să ţină casa pentru bărbatul obosit, ca să fie bine, urmând alte frecuşuri când asta dă greş şi alte dureri de cap. Femeile ajung să fie mai mult decât maşini de făcut şi crescut copii acasă. Mă îngrozeşte aspectul ăsta, să trebuiască să rămâi casnică acasă numai pentru că te-ai înmulţit şi nu ai nici un ajutor să poţi să îţi continui parcursul profesional şi cu copii. Nu mai zic când şi sprijinul existent spală putina, că numai mă enervez. Şi mă irită tinerele mămici care se dau pe fund că lasă, el face altele. Femeie, cere ajutor, copilul nu s-a făcut singur!
E bizar cum sistemul ăsta e atât de coerent în mintea mea, dar în sufletul meu mă tem, fără motiv, EVIDENT! Suntem într-un proces de tranziţie în care trebuie să învăţăm, să ne creăm un sistem, să ne iubim şi să ne respectăm ca până acum, dar în acelaşi timp din umbră trage cu ochiul gândul rău. Toate articolele alea stupide de revistă despre cum să domini bărbatul, cum trebuie să fii independentă cu orice preţ şi să te gândeşt în esenţă doar la tine. Ideile postdecembriste despre cum să fii ordonată şi aranjată pentru bărbat şi să fii gospodina desăvârşită altfel nu te ţine nimeni. Nu poţi avea o personalitate puternică, pentru că bărbatul îţi va da peste mufă. Să nu fii prea tu, că s-ar putea să sperii bărbatul şi să rămâi nemăritată. Nu zic să nu faci sex cu cine vrei tu, că ptiu ptiu, eşti curvă, stai să nu te deochi! Practic de atâtea ori am auzit să te pliezi perfect pe nevoile bărbatului, ca să fii necesară. Atâtea femei măritate au vrut să mă înveţe reţeta succesului, femei în esenţă nefericite. Ce ştiu ele despre succes?
Numai mie mi se pare că dacă nu eşti prietenă cu partenerul, atunci degeaba eşti cu cineva? Numai eu cred că odată ce eşti iubita şi cea mai bună prietenă a cuiva, nu mai concepi viaţa fără ei, deci nu trebuie numai să speli chiloţii şi ciorapii ca să fii considerată necesară?
Oh, şi ultimul îl las pe final, deliciul, faptul că trebuie să accepţi că bărbatul umblă din floare în floare, dar hei, măcar vine acasă!
Îmi amintesc de o discuţie mai veche cu tata despre asta. El spunea că toţi bărbaţii fac asta şi care nu fac asta sunt looseri. Georgi, evident triggered, răspunde răspicat:
G: Ei bine, vreau eu să fiu femeia aia pe care nu o înşeală nimeni!
T: Eh, dar cine te crezi tu să spui asta?
G: O femeie care se respectă suficient ca să nu accepte aşa ceva!
Poate că m-au antrenat bine din multe puncte de vedere, dar din multe altele, vreau să îmi fac eu propriile reguli, departe de moştenirea asta rea, dată din generaţie în generaţie, de la femeie la femeie. Trebuie să desfac multe legături proaste din mintea mea, multe obiceiuri şi vorbe auzite iar şi iar, care doar prin repetiţie mi s-au întipărit în minte. Vreau să rup graniţele femeii despre care se scriu bancuri. De ce să repeţi greşelile părinţilor şi năravurile lor, când poţi repara ceva şi poţi să şi ajungi mai bun? De ce să nu faci un sistem mai bun pentru viitorii tăi copii, să fie şi ei bine crescuţi pe mai departe?
Kerouac, I wanna learn just that! Totul e foarte nou. Ani de ascultat toate lucrurile nepotrivite ţie iau ceva până se desfac. Dar o să îi dau de cap.
Voi ce nu suportaţi la partenerii ăştia tip care-s peste tot în jur?
Sunt obsedată de cântecul ăsta.
-
4.11 : We’ve made the plane land
Într-o seară, când eram foarte supărată şi povesteam cu my loved one despre cât de greu o să fie să facem relaţia să meargă, preferabil din acelaşi loc, preferabil cât de curând, am ajuns să asemuiesc conceptul ăsta de distanţă cu o metaforă a avionului. În momentul în care ne-am pus împreună, am decolat spre un viitor necunoscut. El în Italia, eu în România, eu tânără şi singură de aproape un an la acel moment, el tânărul ăsta care părea atât de matur. Ce ne-a adus împreună? Blogul, soarta, drumurile, coincidenţa. A fost magnetic. Prima dată când am crezut cu toată fiinţa mea că dacă nu o să fac ceva, o să regret pentru totdeauna că nu am făcut-o.
Habar n-aveam eu la momentul respectiv că atât cât aveam să navigăm în înaltul cerului, departe de părerile admirative sau descurajante ale celor din jur, vor fi alte lucruri peste care trebuie trecut. O relaţie nu e doar pupici şi giugiuleli şi sex. Să ai multe lucruri în comun, să înţelegi simţul umorului al celuilalt, să fii curios mereu de celălalt şi persoana lui, să te implici în viaţa celuilalt sincer şi să îl sprijini chiar dacă lucrul pentru care-l sprijini nu îţi place şi ţie la fel de mult ca lui. Astea sunt lucruri mici, dar esenţiale. Nimeni nu m-a pregătit pentru dor, nimeni nu mi-a spus cum o să stau pe la ferestre şi o să mă gândesc unde e şi dacă e în siguranţă. Nimeni nu mi-a spus că nerăbdarea pe care o simţeam când îl vedeam în aeroport în depărtare, venind spre mine va fi egalată de intensitatea durerii când avea să treacă prin security şi nu aveam să îi mai văd ochii două luni, uneori mai mult. Am trecut prin multe momente în care plângeam de mi se bătea pieptul din cauza examenelor, părinţilor şi părerilor lor, din cauza panicii, deznădejdii, fricii. Uneori voiam să fie lângă mine. Absolviri, succese, micile momente în care el era singura persoană cu care voiam să îmi împărtăşesc bucuria. Singură. Sau singură în faţa unui ecran din spatele căruia era el. Doar că nu puteam să îmbrăţişez un ecran.
Zborul ăsta a avut multe zdruncinături şi turbulenţe, fie că stârnite de propria mea minte, care nu crede nici în cea mai bună inimă până nu se convinge că e OK, fie stârnite de părerile descurajante ale celorlalţi. Ba că relaţia la distanţă nu e relaţie, ba că nu ştiu ce nu-i bine cu familia, ba că nu e suficient de macho, ba că sunt dependentă de telefon, că deh, mereu aştept să scrie, mereu scriu mesaje ca şi cum telefonul sau laptopul ar fi cel mai minunat lucru. Nu e. E o experienţă singuratică, dar a fost un preţ pe care am fost dispusă să îl plătesc pentru a avea lângă mine un om care n-are nevoie de prea multe explicaţii ca să înţeleagă exact ce vreau să zic, ce simt, ce mă preocupă, chiar şi prin telefon, fără să îmi vadă faţa. Uneori chiar şi fără să zic. Cred că să ai asta e mai important decât părerile bune, aprobate ale celorlalţi. La naiba cu ele, vreau să fiu eu fericită!
Cele mai mari turbulenţe au venit spre sfârşit când nimic nu mă mai împiedica sau nu îl împiedica să începem o viaţă împreună şi am văzut prima dată posibilitatea unei aterizări. Cel mai irezistibil lucru, esenţa şoaptelor printre lacrimi în aeroport, motivul pentru care stăteam la poartă până nu îl mai vedeam, plângând deja de dor, cu incertitudinea momentană a clipei în care îl voi vedea din nou. Sunt sensibilă, cele mai mici lucruri frumoase mă emoţionează. Cum mi-e obiceiul, făceam calcule, planuri, căutam soluţii. Orice ţară, orice loc de muncă, aşa era premisa. Dar apoi eşti o persoană independentă, cu nevoi independente de celălalt. Să dai cu piciorul studiilor? Potenţialului? Numai ca să te scalzi în euro de care nu te bucuri, că eşti mereu la serviciu şi când ieşi, totul e închis în jur? Numai ca cei de acasă să creadă că eşti realizată la străini pentru că ai bani, când de fapt tu eşti prin vreun bar, ştergând cu cârpa cimenturi sau ştergi vreun pensionar la fund?
M-am temut că nu o să aduc depărtarea aproape. Cu cât se apropia momentul în care inevitabil trebuia să îmi configurez un nou traseu, cu atât mă îngrijoram mai tare. Întrebările tuturor nu au ajutat. Acasă nu puteam să stau să fac nimic, nu am fost concepută pentru asta. Să am un job doar de dragul unui job m-ar fi făcut nefericită şi depresivă pe termen lung, o risipă de creier. Să nu stau în locul meu sau al nostru ar fi dat apă la moară anxietăţii, gândului că nu mă pot ţine singură. Or, înnebuneam să mai aud încă o poveste de succes, despre încă un cuplu care şi-a făcut casă după muncă în Dumnezeu ştie ce ţară, despre cum mi-ar fi super bine să mă fac profă de engleză în Norvegia, unde-s câinii cu colaci în coadă sau despre cum, a 105-a oară ar trebui să intru în IT, fântâna poveştilor de succes, cu salarii fabuloase şi fericire infinită.
Într-o relaţie rămâi tu, ocazional te perinzi în noi. Ca noi să fie fericit, tu trebuie să fie fericit. Din păcate, nici cel mai superb tip, cu toate calităţile (şi salariu de It-ist, daah!) nu te poate face fericită dacă tu eşti tulburată în tine şi nu îţi găseşti un loc, un scop. Eu, fericită în expectativă, stăteam pe poziţii. Să fi putut, aş fi dat timpul înainte să mă liniştesc că totul o să fie ok. El, alte griji, să lase o viaţă înapoi, o viaţă mai bună pe care şi-au dorit-o părinţii pentru el, dar în care nu a simţit niciodată veritabil că ar aparţine. Foarte dificil pentru amândoi.
La un moment dat, îngrijorarea sapă ca apa în deal şi simţi că te prăbuşeşti şi nimic nu mai face sens. Vezi ameninţări peste tot, ai atacuri de panică în baie des şi o mică cutie cu un lănţişor în ea te face să îţi dai seama că eşti departe de a fi pregătită pentru căsătorie, deşi toată lumea se mărită la vârsta asta, e INCREDIBIL ce vezi pe Facebook! Nu ştiu şi aşteptarea te înnebunesc. Întrebările din bunăvoinţă te fac să vezi dracul mai negru decât e şi ameninţarea prea aproape ca să o poţi ţine în frâu.
Apoi dintr-o dată, cutii peste tot, maşini pline de chestii, te gândeşti ce o să îţi trebuiască la casa TA. Vânezi chirii, primeşti chei, semnezi contracte. Aşezi haine într-un şifonier, puloverele tale lângă a lui, mirosuri de detergent diferite care se unesc. Ai plante. Două plante. Ambele au nume. Asamblezi mobilă. Interviuri de job, contracte, traininguri. Totul e un vârtej şi pare că se învârte universul cu tine dintr-o dată. Apoi, într-o sfântă seară, la câteva zile după ce sunteţi în acelaşi loc, îţi dai seama că hopa, a aterizat avionul. Hopa, apartamentul ăsta e doar al tău şi dacă vrei să stai în chiloţi şi papuci de casă toată ziua, o poţi face, nimeni nu are treabă. Nimeni nu o să-ţi bage de vină că creşte teancul de haine pe scaune sau că e dezordine. Nimeni nu trebuie să îţi zică ce să faci. Bărbatul nu îţi dă cu succitorul în cap că nu-i mâncarea pe masă, din contră, vine şi mestecă el în oale până mergi la baie. Îţi face o parte din mâncarea pentru serviciu şi tu îi faci lui. Vă împărţiţi prin rotaţie sarcinile, după intervalele orare la care lucraţi. Nici creierului meu, obişnuit cu femeia care suferă sub mâna bărbatului macho care preacurveşte şi bea bere la 2 litri uitându-se la meci, nu îi vine să creadă, serios!
Totul dobândeşte un echilibru şi după furtună iese soarele. Creierul meu anxios uneori nu prea înţelege conceptul acesta simplu de altfel. Deşi a trecut o vreme de atunci, nu pot zice că m-am obişnuit complet cu faptul că nu mai sunt singură şi că nu mai trebuie să vorbesc cu ecrane. Încă mi se scufundă inima în piept când îl pierd în supermarket şi îmi bate mai repede când îl văd din nou. Încă mirosul şi căldura lui e singurul lucru pentru care abia aştept să ajung acasă. Unele lucruri nu se schimbă, altele da. Cum? Nu ştiu, dar de data asta e un nu ştiu care mă îndeamnă să fiu creativă, nu speriată. Independenţa în sfârşit sună promiţător, nu ameninţător.
My 2013 self would be proud!
poza de aici via tumblr
-
Nu regret nimic
Ca orice naivă,urmăresc dudui făcând fashion și postând poze cu creme scumpe, excursii la hoteluri de cinci stele și vizite la sală cu mai mult sportwear decât o să îmi permit în 2017 să îmi cumpăr. Am visat că cititorii dispăruți de pe wordpress poate s-au mutat pe facebook.
NOPE.
Cine nu a scris niciodată nimic, nu poate înțelege ce eliberare absolută îți poate da o foaie albă de hârtie, fie ea virtuală sau fizică. Mi s-a spus de ceva vreme că postările mele sunt (mai mult…)
-
Georgi versus inelul la stomac (ş.a.)
Parcă la fix pentru a marca sfârşitul lunii (am observat că postez cam la începutul şi sfârşitul fiecărei luni anul ăsta), am văzut pe ProTV o ştire cu titlu apocaliptic, de genul Pericolul obezităţii: statul nu face nimic, sau aşa ceva.
Atenţia mi s-a lipit de ecran: ia să vedem ce să facă statul, tare mor de curioasă!
Apare o doamnă, să îi zicem Luţica. Doamna Luţica povesteşte cum viaţa ei ca femeie cu greutate (chicotesc deja) a fost nasoală. Nu avea mobilitate, o dureau toate cele, era bolnavă. Ca să urmeze parcă un script bine uns, doamna începe să zică despre schimbarea prin care a trecut după ce şi-a făcut operaţie (stai, ce?) de reducere a stomacului. Vedeţi voi, Luţica a fost întotdeauna nu numai o femeie cu greutate, ci avea predispoziţie genetică şi aşa a fost ea toată viaţa şi i-a fost rău. (mai mult…)
-
Linia subțire dintre ce e și ceea ce pare că e #ungând
De când am decretat moartea lui Myriam, pseudonimul meu, la începutul anului 2017, am împărtășit cu Internetul, cu numele meu adevărat aventurile mele în lumea relațiilor de lungă durată, am scris despre distanță, am scris despre frustrări profesionale, am scris despre tinerețe și despre faptul că e greu să navighezi ca începător, deși nu e imposibil. Mi se par lucruri care sunt comune pentru mai multe persoane.
Am renunțat la Myriam pentru că nu am mai considerat că a scrie este o rușine, ci este un dar. A scrie e o revoltă în sine. De asemenea, am renunțat la Myriam pentru că inducea oamenii în eroare și eu voiam oameni pe pagina mea. Sunt încântată când termin un articol, l-am aliniat, am eradicat toate micile erori de scriere și unele repetiții și pot să dau publicare, satisfăcută de rezultat. Mi-am făcut pagină pe facebook pentru că (mai mult…)
-
Abonează-te
Abonat
Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
Georgi are blog 