-
În pierderea fundului găsit[4]: Triggers sau saga celui mai singur dintre pământeni
![În pierderea fundului găsit[4]: Triggers sau saga celui mai singur dintre pământeni](https://florideganduri.wordpress.com/wp-content/uploads/2017/07/19956295_10213452743815109_3849458309890529186_o.jpg?w=720)
Părinţii mei nu au fost niciodată genul de oameni care să îmbrăţişeze. Cel puţin, nu când eram cu moralul la pământ. Când sunt victorioasă în ceva, fie că sunt examene sau alte demersuri, ne îmbrăţişăm şi ne pupăm cu sete. Bravo! La greu, însă, poezia de la noi acasă e să strângi din dinţi, să îţi înghiţi orice emoţie şi o să reuşeşti. Mă ascultă, nu sunt tirani, dar nu ştiu ce e depresia, nu o au în vocabular. Noi suntem duri, nu plângem, nu încurajăm slăbiciunile. Nu cred că o să se ajungă vreodată la punctul în care o să plâng sau o să rag din fundul sufletului şi ai mei vor veni să mă cocoloşească cu îmbrăţişări. Ei spun că sunt lângă mine, dar din unele puncte de vedere îi simt din ce în ce mai departe, cu fiecare aniversare, fiecare realizare, sunt tot mai prinsă în iureşul vieţii şi mai departe de prispa casei părinteşti, cum o ştiam în copilărie.
Poate, ca să vedeţi cât de paradoxală pot fi la rându-mi, (mai mult…)
-
Total eclipse of my previous year on Earth
I hesitated between Romanian and English when I started writing, between saying things as they come to me (in English) or roughly trying to write the same thing (in Romanian). Sometimes I find it stupid when people type their titles in a language, while writing their content in their mother tongue, which is why, for the sake of sacred consistency, English is gonna be bae today.
Or bae after me, of course! *feels totaly divalicious for five seconds*
It’s my birthday today, yeaaaai, I’m 24 and I had the most amazing first minutes of the next 365 days when my boyfriend made me THE MOST RANDOM GIFTS, while disguising the real ones at the bottom of a BIG box. He even wrote me a card (I love that ish) and made me laugh so bloody hard with his creative ding-ding that in half an hour my day was COMPLETE!
Before moving from 23 to 24, I had a talk with my loved one, in my backyard, surrounded by the sound of crickets and of a cat purring on my lap. We talked about many things, but mainly friendship, which this year got me mneah.
Every year, this topic gets me mneah, with the small exception of my EMCI darlings, with whom I managed to connect marvelously, especially during the last few months that lead to our graduation. We talk every once in a while and somehow I feel warm and fuzzy inside every time. And whole. I don’t have to fake it to make it with them, or to fake it so I do not feel the loneliest person in this galaxy. I absolutely love that feeling!
I have had conflicting thoughts on what I should write about today. For the last couple of days, thoughts were brewing in my head, most of which I wanted to get off my chest as fast as possible.
This year has been tough and wonderous at the same time. It’s a no brainer. I managed to graduate from the EMCI and then I saw myself with a lot of time on my hands and no patience to pick up anything else. I decided in spring I want to learn how to drive. I paid the fee, went to classes, now I have driving lessons. It’s the most calming thing in the UNIVERSE. Everything is a beautiful hot anacronism: the countryside green and quiet, days coming and going in a linear fashion, few unexpected things.
Much like my birthday. You have a cake, my family sings Happy Birthday, I cry, I blow the candles, but not before wishing for something good. Just the sight of it makes me hopeful for the new year ahead.
The months leading to 2018 are going to be a challenge. I can say the environment is kind of static, but life is not. And seeing myself out of school, no job, no experience, no fancy internships abroad. I have absolutely no ready-made plan I can pick up from a shelf as if it were a book I can get engrossed in. There is no virtual application in which I can just press play and bam, my life is perfect.
And somehow, it feels scarily ok. I have a small plan. I pray every now and then that it is as functional as the faith I put into it every now and then.
There are many things I have to learn. First, I need to learn how to ignore other people’s opinions, especially those of people who think they can fix my rut and offer me the magical solution so I can succeed. I want to distance myself from everyone’s vision of me. It doesn’t really matter who „they” are: my parents, his parents, some family member that did not make any tangible contribution to my well being for the past 5 years. Or my entire life. People who never called to ask how I was doing, let alone how I was feeling. They suffocate me with their thoughts, while all I need to do right now is run after the firefly that is my small-plan-that-abounds-in-faith into the unknown. At my own time, at my own pace.
I find that parents worry so much that in their pursuits to calm themselves down they manage to meddle into your life (although they’ll then tell you it was never their intention). When you meddle, you disturb the natural order of a person’s life. You make people uncomfortable and you make them fight. I know, this behavior is just a parent’s compulsion to protect their cub from harm, the harm that is THE VOID. They sense it, just like you do when you utter the words „I don’t know what to do with my life”. The thing is only you, a.k.a the cub can manage to fill that void, because it is his/her void to fill. I can grasp this concept, I understand it and yet, I roll my eyes when I hear just another „recipe”, just another „suggestion”, just another „advice”. I get angry, I lash out at my partner. I feel miserable for days doubting, fearing that my small-plan-that-abounds-in-faith is gonna dry out and I’ll be left feeling lost.
I want to learn how to detach from my habit of getting attached to pointless drama that makes me angry and leaves me numb, when I need all the energy I can to stir my plan into action.
Secondly, the next months are going to be an exercise of trust. I need to trust that the stars will align and that I can get my happy ending just like the person next to me can. I need to trust that I can find friends or reconnect to those old ones who made me feel warm and fuzzy without feeding me bullshit and leaving me out to dry when I needed them the most. I need to trust that life can be full of surprises and that there will always be energy left out there to restart.
In my moments of darkness, I think everything’s lost, but that never truly led me anywhere, has it?
Thirdly, I need to stop making mental notes of the things I’ll do when… and start doing things with what I have now. Right now. Gumption, I need more of that for when I decide to go after what I want to achieve. This goes hand in hand with the first thing on my list, the one about detaching from useless things.
I hope you enjoyed my small virtual thoughts about what I feel like on my birthday. Maybe it’s a little too philosophical and I should say that I’m gonna get wasted in some club tonight to celebrate instead. Nope, I’m still diggining the cake-teary-wishes-and-the-most-important-people-around-me jam. Guess I’m getting old. I’d add a beautiful classical song with that as well.
-
Confuzia noilor începuturi
Vă mai aduceţi aminte când spuneam că abia aştept momentul în care în sfârşit eu şi my loved one o să ne mutăm împreună şi o să stăm bot în bot toată ziua?
Părea un plan foarte ordonat şi curat. Îmi plăcea.
O săptămână de certuri, câteva nopţi în care n-am putut să adorm cum trebuie şi vreo două trei gânduri sumbre şi gri mai târziu, am ajuns la concluzia că nu e aşa simplu. Nu e aşa simplu să aduci două ţări împreună, două vieţi, două personalităţi. (mai mult…)
-
Să fie oare sfârşitul?
Am luat examenul finaaal. Yeeeei, e cea mai minunată veste a primei jumătăţi de 2017!
Probabil de-asta de trei zile mă întreb cum supărare, că nu se poate, e imposibil. Realitatea mi se pare mai ireală decât de obicei. A, da, şi mai am incoerenţe verbale, deci dacă se înghesuie exprimările calchiate, please, just bear with me.
Dar să începem cu începutul. Pe principiul când nu îmi stă bine părul, mă dau cu ruj, am decis să fiu proactivă. Tot semestrul am privit cu groază clipa examenului final, cele două zile cu discursuri grele, insurmontabile, care se vor încheia cu lacrimi peste disertaţia pe care nu aş mai fi avut ocazia să o prezint. Am avut momente în care credeam că o să pic şi orice fac, în fiecare zi, e degeaba, că oricum o să pic. Nu sunt perfectă, am distorsiuni o groază şi în fiecare zi apare ceva în neregulă, uneori repetitiv de la o săptămână la asta. Au fost dăţi în care am plâns venind spre casă sau am plâns acasă, pe unde apucam. Au fost dăţi în care se întâmpla ceva de nerostit şi porneam artezienele la curs, urmând mai apoi să mă rog să mă înghită pământul în momentul ăla. (mai mult…)
-
4.5: Omisiunea, urâtul şi isteria
M-am trezit acum o săptămână copleşită de întrebări despre viitor. Am vrut să scriu despre asta de câteva zile. Apoi m-am gândit că probabil sunt singura care după atâta timp se agită atât. Adică, îţi faci griji să te lasă cu ochii în soare în primul an, nu după patru şi un pic. Şi nu te agiţi când niciodată nu ţi s-au dat motive să te temi, nu-i aşa?
Pe mine fix sentimentul de prea bun ca să fie adevărat mă ţine mereu în gardă. Sunt mereu pe poziţii, pregătită să mă confrunt cu nemesisul meu, Despărţirea. Mă aştept uneori ca lucrurile să o ia la vale, să mă schimb, să mă satur, să nu-l mai vreau, să nu îl mai caut nici în pat, nici în suflet. Mă tem să nu mai îmi pese, pentru că am tendinţa să las lucrurile în aer când nu mai am interes pentru ele. Mă aştept să nu mă mai găsească atrăgătoare, să găsească alţi oameni mai interesanţi, cu care să aibă alte chestii de vorbit decât cu mine şi care să îl stimuleze mai mult decât mine. Când apar gândurile astea, laolaltă, apare dorinţa de a poseda un om. Şi atunci mă speriu. Nu e ok, îmi spun, aşa ceva nu se face. Nici ţie nu mi-ar place luarea asta în posesie, nici tu nu laşi pe alţii să îmi observe vulnerabilităţile. (mai mult…)
-
Don’t apologize, boo boo! #ungând
În situaţii dificile, I am preachy! Vii la mine cu o problemă şi cauţi un sfat, în 15 minute identific rădăcina problemei, potenţialele soluţii, defectele tale, potenţialele defecte ale celeilalte persoane, eventual şi ce aş face, foarte pe scurt, cu nişte seminţe de învăţăminte pe care le-ar scoate mama. Ştiţi voi, expresiile alea clişeu, fixe, ca de „drum bun şi cale bătută” .
Unele persoane adoră asta la mine, faptul că iau o chestie, o dezmembrez până la cele mai mici şurubele şi apoi o repar, într-o formă (în teorie) perfect viabilă. Adevărul e, însă, că viaţa nu e atât de perfectă, aşadar nu de puţine ori mă turez tare, tare, pentru ca mai apoi să aud în încheiere gen „da, da, da…sigur, sigur, ai perfectă dreptate”. Inevitabil, ori mă gândesc că gata, ţi-am dat cu bocancul în gură, gata, nu mă mai suni niciodată, ori mă gândesc că a fost misiunea mea mesianică să salvez situaţia şi că planul meu este cel mai bun.
Nici nu suntem plini de noi, nu-i aşa?
Măsor eficienţa acestei abordări în persoanele care mă sună a doua oară pentru un sfat, Există însă ceva ascuns printre rânduri. Oamenii interpretează turatul drept implicare trup şi suflet în situaţii, pentru că sunt foarte vioaie şi energică când vorbesc şi turui. Literalmente, când sunt pornită nu mă poate opri nici un tanc. O anumită clasă de profitori, însă, adoră să profite de fântâna cu energie. Li se pare că au găsit un dezlegător de dileme original. Din moment ce e suficient de fraier cât să îi pese, ce-ar putea merge greşit, nu?
Mulţi m-au lăsat (mai mult…)
-
23 : not what you’d expect (and more)
Mi s-a spus recent că articolele mele nu mai au consistenţă, că ar trebui să folosesc un anumit limbaj şi să mă concentrez asupra unui singur subiect.
Ce spunem acestei afirmaţii?
Fuck THAT!
Nu ştiu ce e un anumit limbaj, nu ştiu cum ar trebui să fiu, nu ştiu ce standarde ar trebui să am şi sincer, chiar nu îmi pasă. Aici îmi documentez experienţele şi viaţa. Unde vedeţi rânduri, eu văd experienţe, amintiri. Îmi place să le îngheţ în timp şi am ales să le îngheţ undeva unde pot să vadă şi alţii.
Sper de ani şi ani că cineva o să zică Da, măi, uite, la asta nu m-am gândit şi va zâmbi. Îmi place să fac oamenii să zâmbească şi să se gândească, preferabil în această ordine. Dacă nu place cuiva ce vede aici, nu ocup o bucată de internet atât de relevantă cât să conteze acest lucru şi da, încă există butonul de exit, unlike, whatever. Promit să nu mă supăr (prea tare), accept critica (pentru că sunt graţioasă) şi viaţa merge înainteeeee!
Apropo de anumite lucruri, standarde şi alte cuvinte super schmancy, propoziţia asta plină de anumite lucruri are răsunet şi în viaţa mea de toate zilele. Scriam în titlu că 23 nu e ceea ce pare pentru că în mintea mea la 23 se întâmplau lucruri măreţe: corp tras ca prin inel, prietenul meu care să stea lângă mine, atras în secret să mă vadă tastând concentrată la articolul ăsta, facultatea terminată, un loc de muncă pe care să nu îl urăsc.
Să le luăm pe rând. (mai mult…)
-
Protocol pentru fetele combinate care cunosc tipi noi
De când m-am întors de la Bruxelles am simţit că s-a produs o schimbare funamentală în sufletul meu. A fost ca şi cum tot zbuciumul din suflet mi-a fost ridicat de pe umeri şi m-am trezit dintr-o dată capabilă să respir. Tot anul am simţit că nu mi-am găsit echilibrul, ca în Bruxelles să îmi dau seama că echilibrul ţi-l faci singur. Fix în locul în care alţii ar fi reversul a ceea ce sunt ca să impresioneze, să atragă atenţia, să îşi câştige locul, exact acolo mi-am găsit revelaţia. A fost un fel de reminder că orice ar fi, bine există şi în cele mai toxice medii. A fost un fel de auto-asumare, gen te-ai schimbat, din nou.
Despre tipii îmbrăcaţi bine în avion cu care am vorbit despre literatură medievală v-am scris deja. Între un Cluj care mi-a găzduit în ultima vreme mai mult demonii şi un Bruxelles care nu mi-a văzut faţa încă, am avut escală în Munchen, un soi de teren neutru.
Ce îmi place mie să fac într-un teren neutru? Că fiu să fiu eu însămi, cât de eu însămi pot fi.
E irezistibilă tentaţia de a te pierde (mai mult…)
-
Bărbaţii adevăraţi citesc (cărţi)
Mi-a fost de ajuns un articol despre ce cărţi recomandă Justin Trudeau ca să fiu inspirată să scriu acest post, care va conţine parţial şi pensées bruxelloises.
Am postat fotografia asta pentru ca să subliniez faptul că nu trebuie să fiu lăsată într-un anticariat de cărţi. Dacă văd un semn cu second hand bookshop sau care să îmi indice că o clădire găzduieşte o librărie, picioarele mele vor merge singure într-acolo. Totuşi, anticariatele sunt o slăbiciune de-a mea, în special în străinătate, unde pot găsi sub acelaşi acoperiş cărţi în engleză, franceză şi germană. În Germania într-o librărie am văzut inclusiv italiană şi spaniolă şi mi-a căzut faţa când am văzut un raft care găzduieşte în esenţă toate limbile pe care le înţeleg (plus-minus-depinde-de-zi-înţeleg). Bine, şi nu (mai mult…)
-
4.2: vulnerable and wild
O să fim aşa vreodată, noi doi
Vom lăsa oraşul să ne sărute
Cu luminile şi indiferenţa sa…?
Oricât încerc să fiu în prezent, să mă concentrez doar pe ziua de azi, fără gânduri la ziua de peste două luni, simt un freamăt. Unul…sentimental. De obicei pun la articolele astea nişte dulciuri, o prăjitură, o plăcintuţă, ceva care arate plăcut vizual. Doar vorbesc despre dragoste, dragostea e dulce, dragostea trece peste graniţe, dragostea ne distruge, dragostea ne mântuie. Dragostea e secunda aceea în care simţi că a aprins cineva un chibrit în suflet, în care te simţi cald pe dinăuntru, plin, întreg.
Mi se pare că nu se scrie suficient de realist despre ce se întâmplă după ce se stinge chibritul. Da, îl iubeşti pe celălalt, îl preţuieşti, te gândeşti la el cu drag, însă oare sunt singura persoană care simte dorinţa de a mă ascunde? De a fugi? De a nu mă mai arăta în faţa lui fricoasă, vulnerabilă?
Poate fi declanşat de un banal sărut pe frunte necerut. De o îmbrăţişare. De momentul acela când piele pe piele te simţi înconjurată de linişte, de lumină, de miracolul de a fi în doi, atât de aproape unul de altul. De momentul în care trece de security în aeroport şi te întorci repede cu spatele să nu îţi vadă lacrimile care ţâşnesc spontan pe obraji. De momentul în care în mijlocul unei dispute, rosteşti cu voce tare cea mai mare frică, apoi te înfricoşezi să o auzi, verbalizată, mai ceva decât dacă s-ar întrupa lângă tine.
A văzut frica!
Please do not kill me now!
În momentele alea vreau să mă ascund. Să nu permit celuilalt să mă vadă vulnerabilă-. Devin rece, tăioasă, acidă. Mă uit la el, nelămurit, înmărmurit, căutându-mă. E suficient de priceput să ştie că e doar o faţadă. Dar o simt, faţada asta, uneori atât de real încât mi se pare că devin o altă persoană şi vreau să îl conving şi pe el că nu merit să fiu preţuită, ţinută pe aşa un piedestal.
Apropo de ziua de peste două luni, mă apropii încet încet de final. Finalul distanţei, aeroporturilor, lacrimilor, serilor solitare, video calls, a clipelor frumoase ce trec mult prea repede. Mă gândeam nu de mult că aş putea scrie o carte doar încercând să adun frânturi de conversaţii de pe nşpe platforme diferite, în n formate, cu n semnificaţii. Cu cât se aproprie MOMENTUL ZERO (că e iulie, septembrie sau naiba ştie când), cu atât anxietatea devine accentuată şi ea. Şi dubiile. Şi frica.
Oare cum o fi să trăim împreună? Oare o să ne înţelegem? Oare o să ne căsătorim la un moment dat? Oare o să mă placă? Oare o să fie cute şi când nu o stau la el doar o săptămână? Oare o să uite să mă preţuiască şi o să ajungem şi noi cuplul ăla tip? Oare o să ajungem să stăm amândoi în acelaşi loc, în fiecare zi, fără bagajul care să mă îmi reamintească de pe podea că zilele sunt numărate?
În mod bizar, e ca şi cum trăieşti din nou prima întâlnire şi îţi pui întrebările alea legate de cum o să te perceapă celălalt. Ca şi cum eşti un ogru dezgustător şi acum o să te vadă partenerul. Evident că nu e adevărat. Totuşi, există un punct pe care îl au toate aceste întrebări în comun: faptul că la distanţă câştigi ceva în defavoarea a altceva. Toate aceste defavoruri însă aşteaptă să devină favoruri, apoi când nu le vine rândul, pentru că e imposibil la distanţă să le ai pe toate, devin frustrări, apoi devin frici. Apoi oricât de frumos sună momentul zero în care unul din voi îşi adună lucrurile şi se duce la celălalt, automat apare şi gaşca de bătăuşi, care-şi cer taxa de protecţie.
De fapt, sunt doar nişte lucruri care ştii în adâncul sufletului că vor fi ok. Doar vă iubiţi. În secret te rogi să înţeleagă şi el ce se întâmplă de fiecare dată când te retragi în tine. Şi că o să continue să îţi cânte melc melc codobelc să ieşi de acolo.
După patru ani şi un pic, am avut ocazia să merg cu el pe exact aceeiaşi alee pe unde ne-am dus la prima întâlnire. Am trecut şi prin faţa localului unde am povestit atâtea ore la ceai că am exasperat chelneriţa. Am mers la operă. Mă simteam parte din the power couple, aranjată de braţul celui mai chipeş tip de braţul căruia puteam să fiu. Mi-am adus aminte de câte ori am fost în aproape acelaşi loc, singură, dorindu-mi să fie acolo, să pot să îi arăt minunea, să vadă cum plâng la fiecare uvertură ca şi cum e prima oară când aud o orchestră. Am decis să nu mă mai gândesc la asta.
După, am trăit visul meu de muuult timp. Am ieşit, ţinându-ne de mână şi am plecat în căutarea unui loc de unde să ne luăm ceva bun. Am ajuns, la o distanţă considerabilă, taman la un McDonalds, unde mi-a luat McFlurry (în februarie) şi un ditamai cappuccino. Nici n-a vrut să audă să plătesc, căci cumpărasem biletele. Hi hi, am avut aproape o lună timp să deschid pdf-ul şi să mă entuziasmez. Apoi ne-am întorc în micul cuib al serii unde am povestit şi-am râs până la orele mici ale dimineţii, ca şi cum toată plimbarea nu ne-a ajuns.
Simţeam că zilele intră în sac şi că mai am puţin timp în care să mai pot să îi ating faţa, să îi sărut buzele, să îi spun cea mai năstruşnică idee care îmi putea trece prin minte. Am atâta amintiri, răspândite în multe cuiburi care nu-s ale noastre, pe date prea scurte, cu zile prea puţine şi ore fugitive. Fragmente care au sens doar în mintea mea, doar în mintea lui, doar în logica acestui raport.
Vreau mai multe momente în care să mă laud cu noi şi mai puţine momente în care să îmi fie frică. Se spune că cei mai grei sunt ultimii metri. Curând se vor împlini toate visurile pe care ni le şopteam în ultimele seri dinaintea plecărilor, în care ne doream să oprim timpul, să mai stăm o clipă, mereu încă o clipă îmbrăţişaţi. Poate greutatea tuturor acelor sentimente mă doboară uneori, alteori o fi doar dorinţa perfect umană de a fi lângă cine iubeşti. Unii spun că iubirea te face orb, pe mine mă sperie. Îmi doresc doar să iubesc şi să mă ascund, iar el mereu să mă găsescă.
Life will break you. Nobody can protect you from that, and living alone won’t either, for solitude will also break you with its yearning. You have to love. You have to feel. It’s the reason you are here on earth. You are here to risk your heart. You are here to be swallowed up. And when it happens that you are broken, or betrayed, or left or hurt, or death brushes near, let yourself sit by an apple tree and listen to the apples falling all around you in heaps, wasting their sweetness. Tell yourself you tasted as many as you could.— Louise Erdrich, The Painted Drum @tumblr
-
Abonează-te
Abonat
Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
Georgi are blog 